scrisoare către un prieten drag

Am discutat despre asta de zeci de ori. Am prevăzut starea prin care treci. Ştiam că va veni, aşa cum ştiu că în fiecare dimineaţă răsare soarele. Nu e uşor să treci peste, dar o vei face, pentru că trebuie să fii puternic, pentru tine.

După ani de multe flori şi floricele, vine şi momentul în care simţi că vrei să te opreşti. să-ţi iei o vază şi să ai grijă de o singură floare. Până o să-ţi găseşti acea floare o să mai dureze. Eu cred că iubim o singură dată în viaţă, puternic, intens, cu bătăi rapide de inimă şi dorinţa de a-l avea pe celălalt lângă tine, parte din viaţa ta, 24 din 24. Dacă o scăpăm printre degete, am pierdut.
Cred că sunt foarte puţini cei care au parte de adevăratul echilibru, de acea situaţie în care amândoi să iubească nebuneşte, cu sufletul. Restul au parte de relaţii comune, din nevoia de a nu fi singur, din comoditate. De ce nu? E confortabil să ai pe cineva alături, cu care să-ţi bei cafeaua dimineaţa, cu care să te săruţi în club, pe cine să ţii de mână atunci când simţi nevoia să fie cineva lângă tine şi, bineînţeles, cineva care să fie acolo pentru oricând ai chef de sex. Cupluri în care ea iubeşte mai mult iar el e acolo pentru că n-are nimic împotriva ei sau cupluri în care el iubeşte mai mult iar ea adoră să fie răsfăţată. Nu contează exact cine e. Contează să fie ok, să arate bine, ca să te poţi afişa în public, să gândească, să aibă un job bun, să fie sociabil/ă, să fie măcar ok în pat şi..e suficient. De ce nu?

Compromisurile ţin de fiecare.

Aşa că, gândeşte-te bine la ce vrei, cu cine vrei şi de ce vrei să faci asta. Vieţile cu happy-ending sunt doar în filme. Singurătatea, frustările, complexele, prostiile pe care le faci din cauza acestora, astea fac parte din real life. Vrei să o cauţi pe ea sau eşti dispus să scapi de singurătate indiferent de cine e la mijloc? Şi dacă o cauţi, cât de mult crezi că o vei găsi şi cât timp eşti dispus să cauţi? Şi dacă nu, cât timp vei rezista fără să iubeşti cu adevărat?

Nici eu nu ştiu să-ţi răspund la întrebările astea. E greu pentru că niciodată nu ştii ce se va întâmpla mâine. Nu pot să-ţi spun să cauţi la infinit pentru că nu sunt sigură că vei reuşi să-ţi găseşti împlinirea. Nu pot să-ţi spun să alegi orice floare, pentru că nu ştiu dacă asta îţi va aduce fericirea. Putem spera, putem fi optimişti până la cer şi înapoi. Dar optimismul nu înseamnă acţiune, ştim amândoi asta.

E poate una dintre cele mai dificile dileme pentru un bărbat de peste 25 de ani. La fel e însă şi pentru o femeie, să ştii. Eu am iubit. Am iubit mai mult decât aş fi putut duce, am iubit cu fiecare ungher al sufletului meu, i-am iubit ochii şi nasul şi privirea, i-am iubit ifosele şi mâinile lui în mâinile mele. Nu cred că o să mai iubesc cu aceeaşi intensitate la fel, vreodată. Astfel că n-am la dispoziţie prea multe variante, din moment ce nu cred în relaţii de convenienţă care să dureze mai mult de două săptămâni. Pentru tine însă mai există speranţă, poate e pe undeva acolo şi aşteaptă să o întâlneşti şi să-ţi tremure genunchii atunci când o priveşti. Sper că e aşa, pentru tine. Şi sper ca peste 10 ani să râdem de teoriile astea.

te pup,

cu drag,

yours,

Di

încă o zi în Bucureşti - de data asta fără metrou

Mda. A fost horror azi, pentru cine mai are nevoie de vreo confirmare. 2h şi 15 minute de la Nicolae Grigorescu la Casa Presei. Înghesuită, călcată pe picioare, amorţită şi luată la trei păzeşte de o doamnă foarte în vărstă. Apropo de moşi şi babe, am o nedumerire. Ce Dumnezeu căutau oameni de peste 60 de ani în autobuze, la ora 8 jumate dimineaţa şi în timpul săptămânii? N-au ce face acasă? Nu ştiau că astăzi urma haosul de pe lume din cauza grevei?
Sunt tolerantă de felul meu dar azi, azi am fost pe punctul de a mă certa cu o tanti pentru nesimţirea cu care brusca oamenii din jur pentru a ajunge la uşa din faţă. Hei? Totuşi, unde trăim? Răspund tot eu. În România. N-ar trebui să fiu surprinsă şi, de fapt, nici nu sunt cine ştie ce surprinsă, sunt doar ofuscată pe greva ăstora.
Citeam mai devreme manifestul Simonei Tache. Să ieşim cu bâtele la interval, dar aşa, simbolic. Nu, eu n-aş apela la acte simbolice. Eu aş ieşi în piaţa Universităţii pentru că trăiesc într-o ţară care îşi bate joc de mine. Aş arunca cu ouă, varză şi murături coclite în frezele şi costumele scrobite ale politicienilor. Aş pocni toţi nesimţiţii care mă tratează cu fundul atunci când iau bani de la mine.
Simt cum iese la iveală partea violentă din mine. Dar altceva nu merită, sincer.



Aşa că, aştept o nouă revoluţie. Nu ştiu cine va prelua iniţiativa dar, dacă va fi să fie una, aş fi în prima linie. Aş boicota alegerile dar şi aşa suntem pe ducă. Cine să transforme lucrurile? Cine să facă o altfel de Românie, demnă de copiii pe care vreau să îi am la un moment dat. Să plec? E şi asta o opţiune pe care am început să o iau în calcul în ultima vreme.

Ştiu, tot scriu despre cât de jegoşi şi nesimţiţi şi parşivi suntem ca naţie. E alegerea mea dacă vreau să trăiesc aşa. Am multe amintiri frumoase, sunt zeci de locuri care îmi plac în Bucureşti, în ţară, am prieteni de care nu m-aş îndepărta pentru nimic în lume. Dar aşa am ştiut eu să-mi fac viaţa frumoasă. E o chestiune personală. Fiecare face propriile alegeri. Dar în alte planuri, mă simt încătuşată, sufocată, fără putere şi temătoare pentru un viitor care se arată din ce în ce mai sumbru.
O să mai aştept vreo 10 ani. Ştiu asta. Pentru că mi-e mult prea greu să mă desprind de oamenii şi locurile de care sunt ataşată. Dar, dacă lucrurile nu se vor schimba într-un fel, după 30 de ani nu voi mai ezita.

dezgust. a câta oară?

Nu urmăresc discursurile politice din perioada asta. Nu vreau să asist la o luptă falsă pe idei şi modele care nu vor fi niciodată puse în practică. Mă dezgustă. Nu cred că merită să-mi pierd timpul cu politicieni şi alegeri. Ştiu, sună anapoda. Ar trebui să mă intereseze cine conduce ţara asta şi ce face. Profesional, mă interesează. Personal, nu simt decât dezgust. Nu mă pot raporta la niciun politician din România ca de la cetăţean la conducător. Nu simt nicio legătură, nu am încredere. Nu cred în "votul tău poate să facă diferenţa". Nu atunci când ştii cum se împart voturile prin urbe şi cum falsele conflicte au în spate înţelegeri trainice la nivel de partid pentru obţinerea unei fărâme de putere şi deschiderea unui cont nou la bancă. E frustrant să ştii că nu poţi să faci nimic, dar, în timp, te obişnuieşti cu ideea şi îţi vezi de viaţa ta mai departe.

Azi m-am oprit însă. Am urmărit parte din înregistrarea cu schimbul de replici dintre Băsescu şi Antonescu de la Cluj ( via şuţu ). Şi încă o dată mă declar dezgustată. Oare a câta oară?! Cum poţi să ataci atât de jos, atât de dureros, atât de mârşav? Povestea asta cu femeile şi modelul feminin promovat de Băsescu în societate n-are nicio legătură cu faptul că o femeie bolnavă de cancer a decis să se arunce într-o noapte de la balcon. Nu soţul e de vină. Atacul a fost gratuit, extrem de răutăcios şi fără legătură cu subiectul. Cred că era programat indiferent de context. Cum poţi să nu simţi nimic, să arunci cu noroi şi sânge atunci când nu este cazul să o faci? î

Jeg. Dezgust. A câta oară?

noi de la cine învăţăm?

Îşi mai aminteşte cineva? Mie chiar îmi plăceau melodiile astea când eram mică. Le tot ascult de vreo săptămână. Sâmbăta trecută am fost la un prieten acasă, la o mică reuniune cu glume şi încercări de chitară şi am ascultat tot soiul de melodii vechi, anii '80-'90. Ne-am uitat la filmuleţe cu Mălăele, Toma Caragiu şi Anda Călugăreanu, de pe vremea când ai mei probabil aveau doar gândul să mă conceapă - noroc cu youtube-ul ăsta :) Şi mă tot gândesc de săptămâna trecută (atunci când am timp să reflectez la lucrurile astea, bineînţeles) la noi, cei de acum, şi la cei care aveau vârsta noastră acum 25-30 de ani.

Aşa mi se pare că ne-am îndepărtat de lucrurile frumoase şi de oamenii frumoşi. Atenţi la imagini, senzaţii rapide şi unde de şoc, am lăsat deoparte cuvintele, armonia, conţinutul. Ascultăm supeficial, scriem superficial. Nu ştim să simţim oamenii geniali şi nu ştim să învăţăm de la ei. Ba mai rău, cred că avem şi tendinţa de a-i respinge pentru că nu mai avem răbdare să-i cunoaştem. Nu sunt nostalgică, n-aş avea după ce să fiu, pentru că n-am trăit pe atunci. Dar, Doamne, Caragiu era genial. Îmi imaginez cum era să-l vezi jucând, mi-l imaginez ca profesor, ca partener de discuţii la bere. Oare cum o fi fost?

Cred că unul dintre cele mai importante lucruri în viaţa asta zăpăcită şi confuză pe care o ducem este să ai tot timpul de la cine învăţa, atât profesional, cât şi personal. Să fie unul mai deştept decât tine, mai dezgheţat, mai curajos, mai talentat de la care să înveţi cum să treci mai mulţumit de tine prin propria-ţi viaţă. Cred cu tărie că există asemenea oameni. Eu am cunoscut, dar sunt puţini la număr. Îmi ajung degetele de la o mână pentru asta, din păcate. Mi se pare însă că, nici în presă, nici în televiziune, nici în teatru şi film oamenii nu mai au de la cine să inveţe. Caragiu oare şi-a dat secretele mai departe? Dinică nu cred că a făcut-o. Oare Mălăele o face?

să-i spunem self - belief

Cât de mult contează optimismul şi încrederea în propriile forţe pentru a face lucruri? Cât de mult contează aprecierea celorlalţi? Care e barometrul care ne stabileşte cât de siguri ar trebui să fim pe noi şi pe fiecare decizie pe care o luăm?

Nu e uşor să valsezi în lumea în care trăim. Oamenii răutăcioşi, egoişti, care au mereu o secure la îndemână dacă vor să o folosească chiar există. Chiar sunt oameni setaţi să le pese mai mult de viaţa şi performanţele altora decât ale lor. Chiar există oameni care deraiază de la propriul drum şi propriile principii pentru a le urma pe ale altora doar ca să nu fie altfel, să nu iasă din turmă, să nu piardă ceva în raport cu turma. Chiar există oameni care vor intenţionat să facă rău...doar pentru că pot.

Îţi trebuie încredere de fier şi siguranţă de sine dură ca betonul pentru a te păstra aşa cum ai fost crescut sau măcar aproape de acel cod de reguli de valori şi bun simţ la care ar trebui să ne raportăm toţi, în teorie. Îţi trebuie putere de detaşare de drumul celorlalţi şi anomaliile din jur şi o doză mare de nepăsare, ca să poţi trece mai uşor peste ele. Ai nevoie de curaj ca să te autosusţii.

Întrebarea este: suntem suficient de puternici pentru a ne păstra coloana vertebrală, indiferent de efectele pe care le-am putea suporta? Mi-aş dori să cred asta, însă nu prea se aplică. Pentru că este greu să alegi viziunea cea bună când toate ţi se par anapoda şi ţi se pare că trebuie să faci o alegere. Cine are dreptate până la urmă? Alegi modele de viaţă, de profesie sau funcţii, nume şi aparenţe? Câteodată le găseşti pe amândouă împreunate în aceeaşi fiinţă. Dar când nu sunt, cum faci ca drumul tău să se întâlnească cumva cu al celor de care depinzi într-o anumită măsură, personal sau profesional? Personal e mai simplu, pentru că poţi să elimini ceea ce nu se regăseşte în lista ta de "they way it should be", până la urmă. Profesional, e ceva mai dificil. Nu poţi să elimini, nu poţi să ignori total, nu poţi să alegi. Cea mai bună opţiune eşti tu şi propriile credinţe, dacă ai, evident, curaj să te alegi pe tine.

De aici şi ideea de încredere în tine şi în forţele tale. Tocmai această încredere ar trebui să-ţi dea curaj nu să te raliezi la regulile generale, ci să lupţi pentru propriile valori, să-ţi susţii propria viziune, propriile principii. Să spui nu atunci când e cazul, să închizi capitole, să ai curaj să greşeşti, să-ţi asumi şi să poţi mereu să o iei de la capăt.

Lipsa încrederii este vizibilă şi în plan personal şi în plan profesional. Cei mai încrezători şi mai vehemenţi în siguranţa lor sunt, de fapt, cei mai nesiguri. Falsa încredere manifestată în exterior acoperă lipsuri foarte mari în interior. Din păcate însă, foarte puţini sunt transparenţi şi comunică la unison şi din exterior şi din interior. Când un om este greu de citit, nu-ţi poţi da seama care este exact nivelul de încredere de sine pe care îl are. Faptele grăiesc însă. Abordarea celorlaţi, la fel. Oamenii comunică atât de multe lucruri despre ei pe atâtea planuri. Trebuie doar să ai răbdare să-i observi. Iar nivelul de încredere se observă.

Să ne înţelegem însă asupra unui aspect. Încrederea de sine şi curajul nu sunt sinonime cu aroganţa şi tupeul duse până la nesimţire. Sunt cazuri aparte. Vorbesc despre a alege un drum gândindu-te dacă e bine conform criteriilor tale, nu ale celorlalţi. Decizii luate în funcţie de tine, nu de ceilalţi. Şi nu e vorba aici nici de egoism. E vorba de curajul de a-ţi asuma faptul că valorile tale sunt cele corecte şi că ele ar trebui să te ghideze, nu altele.

Am deviat, ştiu. Ideea de bază este că self-belief-ul ăsta e foarte important în orice pas am face mai departe. Fie că o luăm de la capăt, fie că alegem să acţionăm într-un anume fel şi nu altul, e vital să credem în noi şi în alegerile noastre. Evident, există şi spaţiu de greşeală. Însă, atât timp cât greşelile sunt asumate şi puse în folderul "never do that again", încrederea ar trebui să rămână intactă. Să nu uităm totuşi, iubirea, încrederea şi curajul pot muta chiar şi munţii din loc.

Despre curajul de a te schimba şi a o lua de la capăt....într-un post viitor...

măturător de praf de stele

Dumnezeu să te odihnească în pace, Maestre! Să ai linişte şi îngeri alături!

pentru că trebuie

Nici nu ştii când te loveşte şi cum te loveşte. Vine, te păleşte în moalele capului şi realizezi că nu ai cum să mai repari lucrurile în vreun fel. Nu ştii cum să te aduni, cum să funcţionezi, nu ştii de unde să începi. Dezordinea emoţională se transformă în dezordine profesională şi, în scurt timp, cuvântul la zi devine haosul. Ai senzaţia că nu pricepi, că nu înţelegi ce se întâmplă cu tine şi cu modul în care te raportezi tu la ce se întâmplă în jurul tău.
Eşecurile te pun la pământ dacă vin în val. Te lovesc ca nişte săgeţi din toate părţile, te înţeapă şi te strâng ca într-un cocon cu spini la suprafaţă. E ca un lanţ care te cuprinde, te încinge ca într-o menghină şi ai senzaţia că nu reuşeşti să te eliberezi, să scapi, să fii tu aşa cum te ştiai înainte.
Mă încearcă o senzaţie de lipsă de aer, mă sufoc şi mă pierd într-un spaţiu în care îmi dau seama că îmi este foarte greu să respir. Unde este, de fapt, problema? Problema e în tine...de fapt, în mine, în experienţele mele, în emoţiile mele. Primul plan care te doboară este cel emoţional. Un eşec, o lipsă, o deficienţă, o neîmplinire...toate converg către aceeaşi senzaţie de neputinţă, furie şi nevoie de izolare.
M-aş izola de lume câteva luni. Aş încerca, în primul rând, să mă regăsesc pe mine. Unde sunt eu şi de ce sunt aici? Şi ce fac pe mai departe?

E un post extrem de personal. Scrisul mă ajută. Nu sunt o dezaxată, nici o disperată, nici o depresivă. Trec doar printr-o perioadă cu ghimpi care aproape că îmi paralizează simţurile. Dar îmi voi reveni. Am mai făcut-o. O să supravieţuiesc şi acum. Pentru că trebuie.

existenţa continuă

Nu ştiu dacă ai simţit vreodată cât e de gravă şi definitivă o asemenea dragoste; dacă ţi-ai dat vreodată seama că, orice s-ar întâmpla, nu te mai poţi desprinde de fiinţa iubită, că eşti legat de ea până la moarte în sensul concret al cuvantului. Adică numai eventuala ei moarte iţi mai poate reda libertatea. Altminteri, cât traieşte ea, fie că eşti sau nu eşti îndrăgostit, fie că vreau să nu mai vrea iubita, te simţi al ei, legat de ea, ursit ei…Lucrurile acestea nu le înţeleg tinerii şi, în general, nu prea le înţeleg cei ce n-au trăit mult timp împreună cu o femeie. Uneori, atunci, strivit într-un anumit sens de o prea mare dragoste, te gândeşti la moartea iubitei. Ştii prea bine că, chiar dacă te-ai desparţi de ea, ea continuând să existe, să traiască undeva pe acest pământ, nu vei simţi cu adevarat libertatea. Nu o vei putea simţi nu pentru că vei avea mustrări de cuget, ci pentru că pur şi simplu existenţa ei continuă să te chinuiască şi să te deprime, de departe…

Mircea Eliade

fantezii cu reguli. acum e haos.

Inginerul Croitoru spune poezii în Parlament - o fi avut şi el fantezia lui. Deficitul creşte ca Făt-Frumos şi FMI suflă rece în ceafă - încă nu ştim în ceafa cui exact, că nu se simte nimeni. Oamenii de afaceri se plâng în toate paginile de ziar că s-au trezit singuri pe drum. N-avem drumuri, n-avem bani, n-avem oameni competenţi, n-avem nimic. Cum să nu te apuce depresia? Iar când mai vezi şi oameni mascaţi pe stradă, e clar. E bine că măcar unii îşi depăşesc estimările de încasări pe 2009.

Cum să mai ai repere într-o ţară absolut dezechilibrată? Unde să fugi să te reîncarci, să-ţi dai seama încotro ar trebui să o iei? Mi se pare că am rămas atârnată undeva în spaţiu, cu o sfoară de bunjee înconjurată de picioare şi nici nu mă lovesc de apă, nici nu mă dau cu capul de pod. Sunt oare singura care are senzaţia asta? Sunt eu singura paranoică sau mai sunt şi alţii ca mine?

Nu e uşor să-ţi găseşti drumul tău, cel mai bun, atunci când nu mai ştii cum e bine să faci. Mai există valori comune? Sau fiecare se ghidează după propriile feelinguri, având proprile reguli de urmat, mai mult sau mai puţin parte din lista de reguli comune. Câtă încredere şi siguranţă de tine să ai, să fii pur convins că ceea ce faci tu e cel mai bine? Şi dacă nu e?

Linişte şi siguranţă sau agitaţie şi frustare? Sinceritate sau minciună? Precauţie sau deschidere? Nu mai am modele de urmat şi nu sunt sigură că eu sunt suficient de antrenată pentru haosul din jurul meu. Cum găseşti firul roşu din propria viaţă?

Îi admir pe cei care şi-au dat demisia după luni întregi în care şeful turbat de criză a decis că insultele, presiunea şi nesimţirea sunt cele mai bune soluţii ca să vină oamenii la muncă. Îi admir pe cei care nu se mai gândesc la cuvinte precum stabilitate, echilibru, sharing, simţuri şi pentru care ziua de mâine este doar ziua următoare, nu o parte dintr-un întreg care ar trebui construit şi consolidat în timp. Mda, am ajuns să admir reacţii, comportamente şi viziuni cu care deep down n-am fost niciodată de acord. Idealismul e de vină pentru că le admir şi atât. Şi totuşi, cum e mai bine?

Simplul fapt că îmi pun asemenea întrebări mă scoate din turma oamenilor normali, care au alte preocupări, poate mai sănătoase decât ale mele. Probabil că voi avea mereu întrebări, voi oscila mereu între cum îmi este mie bine şi cum ar trebui să fie bine. E mijto să încalci regulile sau să n-ai nicio regulă. Dar cât timp poţi să faci asta? Şi cât timp rezişti?

Cu certitudine, variantele de răspuns nu mă vor mulţumi niciodată. Regulile cele mai confortabile erau cele din liceu, deci alea vechi. Dar cele vechi sunt vechi, prea vechi. Poate ar fi bine să ne adaptăm la regulile noi. Şi dacă regulile noi nu sunt confortabile? Să te întorci în timp şi să-ţi asumi asta, să te ascunzi sau să înghiţi în sec şi să joci după noile reguli? ...acum e doar haos..

frica paralizează

Trecutul ne face ceea ce suntem azi sau azi acţionăm fără ca trecutul să ne afecteze în vreun fel? Cât de mult ne minţim pentru a evita să ne încheiem socotelile cu experienţele anterioare?

Nu mai ştiu cu cine şi când am vorbit despre asta şi nici nu ştiu să spun de ce m-a marcat atât de mult întrebarea. Poate pentru că, până în acel moment, nu conştientizasem perfect că, eu, în acest moment, sunt rezultatul tuturor experienţelor prin care am trecut de-a lungul timpului, iar comportamentul, atitudinea şi reacţiile mele reflectă urme vechi, câteodată aproape imperceptibile.

Învăţăm din fiecare situaţie prin care trecem, fie ea pozitivă sau negativă. Tragem concluzii care încep cu „data viitoare o să...” - o să ştiu mai bine, o să fac mai bine, n-o să mai fac asta, n-o să mai spun asta şi tot aşa. Experienţele care se termină prost, cu dezamăgire şi frustrare şi înverşunare împotriva umanităţii sunt cele care ne afectează cel mai acut pe termen lung. Cumva, sentimentele negative, spre deosebire de cele pozitive, trezesc în noi teamă, neîncredere, respingere.

Mereu vrem şi avem de învăţat ceva astfel încât să nu ne mai „ardem” data viitoare. Profesional sau personal, teoria se aplică în ambele cazuri. Întrebarea este: învăţăm oare întotdeauna ce e mai bun? Ce anume bun putem să învăţăm din eşecuri? Cum e mai bine să ne comportăm după ce suntem dezamăgiţi, înşelaţi, minţiţi? Cert este că cei mai mulţi devenim extrem de precauţi. Apar îndoiala, neîncrederea, teama de a mai avea aceeaşi reacţie, de a mai folosi aceleaşi gesturi, aceleaşi cuvinte şi data viitoare.

Toţi trecem prin asta. Puţini însă o conştientizăm pe deplin. Sunt idealistă. Recunosc. Îmi asum. Idealismul mă păzeşte într-un fel de toate astea. Optimismul tipic celor idealişti, ca mine, îmi permite să am zeci de începuturi, să cred că totuşi, nu toată lumea mă minte, nu toată lumea vrea să-mi facă rău, nu fiecare băiat cu care ies visează doar la o noapte sălbatică în dormitor şi atât. Trăiesc confortabil acordând prezumţia de nevinovăţie. Da, există mult mai multe şanse să fiu dezămăgită, perfect adevărat. În acelaşi timp însă, le resimt mult mai puţin. Un idiot nu face o întreagă mare de idioţi. Bineînţeles că există o marjă de eroare. Întotdeauna ştii că există posibilitatea să te înşeli, să greşeşti. Nu eşti acolo 100% din prima, dar nici nu respingi la infinit.

Pentru pragmatici însă, e mai greu. O dată „arşi”, poţi să fii sigur că vor deveni extrem de precauţi, îndoielnici, neîncrezători şi, mai ales, temători. N-ar recunoaşte asta însă nici în ruptul capului. Majoritatea pragmaticilor sunt orgolioşi şi au tendinţa de a nega, a respinge, a reprima. Chiar cu riscul propriului disconfort emoţional. Şi atunci, cum e mai bine, oare? Să-ţi fie frică şi să te deschizi doar când eşti 100% convins că eşti în siguranţă să o faci sau să fii acolo 50% la început şi să hotărăşti pe parcurs cât anume laşi să se vadă din tine?