mentori, nu părerologi

Citesc, citesc și mă tot minunez de tristețea cu care este evocat jurnalismul de aur, de duritatea cu care sunt criticate jurnalismul din ultimii ani și, mai ales, noile generații de ziariști anonimi care, nu-i așa?, nu au habar de meseria asta.

Am obosit să mă mai enervez. Aveți aici un editorial semnat de Lucian Mândruță în Gândul despre dorul de jurnalism, de adevăr, dreptate, despre munca de teren. Mai aveți aici un articol din Dilema Veche despre ziariștii care fac treabă bună, dar numele lor sunt prea puțin cunoscute pentru că nu sunt părerologi. Iar părerologii sunt ăia care se bucură de popularitate. La final, aceeași întrebare, ”A cui e vina?” și hei-rupismul etern, ”schimbarea trebuie să plece din interior”. Care interior? Despre ce vorbim aici?

Hai să aruncăm o privire la managementul trusturilor de media. La interesele politice, apoi la interesele economice, apoi la plăcerea poporului de a se uita la /citi despre Moni și Iri sau Zăvoranca și Pepe și abia după la calitatea actului jurnalistic și la noul val de jurnaliști analfabeți. Toate se leagă. Abia în momentul în care nu va mai exista foame de bani și frică de șefii cei mari ne vom putea întoarce la anii de aur ai jurnalismului. Ani pe care eu nu i-am cunoscut, recunosc.

Și asta pentru că sunt din valul nou. Ăștia, analfabeții, anonimii. L-aș întreba pe dnul Mândruță și pe restul nostalgicilor, de altfel, câți jurnaliști au crescut. Pentru câți tineri au fost mentori, câți ziariști au învățat presa de la ei? Câți? Și unde sunt ei acum?

Jurnalismul nu se învață la școală. Nici în fața calculatorului. Jurnalismul se învață în redacție și, mai ales, pe teren. Jurnaliștii buni se formează de un editor bun, de un șef de secție bun, de un redactor-șef bun. La ceea ce înveți de la mentorul tău se adaugă flerul, curiozitatea permanentă și pasiunea.

Am trecut prin 3 redacții cât am lucrat în presa srisă. Am avut un singur mentor.