guilty as charged

Word-ul mi se pare gol. A trecut demult de ora 5 și mie mi se pare Word-ul tot mai gol. Gândurile aleargă, apar întrebări, căutătura încruntată îmi confirmă viforul dinăuntru. Aș putea să mă întreb la infinit de ce, de ce mie, de ce din nou, de ce, de ce, de ce. Dar am obosit. Am obosit să mă-ntreb încă dinainte să-mi rostesc cu voce tare întrebarea. Pentru că știu, pentru că am mai trecut prin asta, pentru că nu am niciun răspuns care să nu-mi rotească încă un pic cuțitul în venă.

Mă tot uit la pagina albă din fața ochilor mei. O văd cum se umple cu câteva litere, iar se albește, iar se umple. Oricât aș scrie, oricât aș încerca să analizez, să-mi dau seama ce s-a întâmplat, nu-mi iese. N-am răspunsuri logice. Nici măcar răspunsuri emoționale n-am. Am doar câteva mesaje trântite într-un telefon vechi. Scurte și reci precum o pereche de cuburi de gheață dintr-un congelator colcâind a frig.

Apoi închid ochii și revăd ca și cum totul s-ar fi întâmplat acum câteva secunde. Momente puse pe repeat, zâmbete, cântece, emoții. Stau și mă întreb cât de mult ne place să ne agățăm de lucruri, de oameni, din cauza imaginației preapline. Cum idealizăm și construim un ceva în care vrem să credem până la autoanulare. Și ignorâm complet realitatea. Nu vrem să vedem, de fapt, ce e în fața noastră. Vrem să vedem ce ne imaginăm că vedem. Idealizăm din prostie. Din cauza filmelor, din cauza cărților care ne prostesc și ne dau impresia că unele lucruri chiar se pot întâmpla pur și simplu, frumos și intens.

Ne închipuim semne acolo unde sunt doar coincidențe. Ne explicăm o mână a destinului acolo unde sunt doar poantele sorților. Facem legături între evenimente bizare, vrem să credem și după ne umplem de rugină. Ne-o facem cu mâna noastră. Din cauza așteptărilor prea mari. Din cauza unor goluri pe care simțim nevoia să le umplem oricum, numai să le umplem.

Suntem vinovați. Pentru că ne agităm înainte de vreme, pentru că tragem concluzii în doi timpi și trei mișcări, pentru că ne inducem că așa trebuie să fie. Pentru că vrem cu disperare fericirea înainte să știm siguri că e calea cea bună. Testată, confirmată, evaluată și iar confirmată.

Tragi aer în piept, oftezi ca un bâtrân înțelept și continui să mergi. Ești puternic, ignori, vrei să treacă mai repede amarul din vârful buzelor. Ieși la o masă, râzi la un banc, faci și tu o glumă, asculți o chitară și te încordezi psihic să blochezi orice gând te-ar duce înapoi la mesajele reci. La concluzia tăioasă. Și poate așa, tot așa, mâine și celălalt mâine vor fi un pic mai bune decât celălalt ieri.

E bine să te minți din când în când. E singura formă de minciună care te ține pe linia cea dreaptă, nu-ți dă voie să te clatini, nu-ți dă voie să-ți vânturi întrebările prin minte, nu-ți dă voie să te împiedici de răspunsuri. E bine, e sănătos? Poate că nu. Dar cu siguranță e al naibii de indicat pe termen scurt.