Omul rămâne pentru mine o creatură fascinantă. Un sistem întortocheat, eficient, un lanț în care fiecare piesă este vitală pentru păstrarea echilibrului. Suntem minunea naturii. Iar atunci când prin aceste piese curg emoții, sistemul pare mai mult decât o minune. Cred că omul este într-adevăr cea mai frumoasă creație a Domnului. Încununarea tuturor încercărilor. Perfecțiunea.

V-ați studiat vreodată stările pure ale sufletului? Fericirea, bucuria, tristețea, durerea. Mie mi se par stările absolute ale omului. Iar echilibrul nu înseamnă să fii tot timpul cuprins de stări pozitive. Echilibrul e cunoașterea tuturor stărilor și acceptarea lor. Altfel n-am ști să le diferențiem, n-am ști să le apreciem pe fiecare în parte.

Suferința sufletului nu are leacuri medicale. Nu poți să iei pastile să treacă, poate doar să o amorțești, întrând într-o stare de letargie. De trecut însă nu trece. Nici rațiunea nu ajută prea mult, oricât de multă logică și-ar avea existența durerii. Sufletul e singurul care se poate vindeca. Pentru asta are nevoie de timp, de înțelegere, de putere din partea tuturor pieselor sistemului.

Știți durerea aia surdă din piept? Când simți că te înțeapă pur și simplu inima. Nu e o durere insuportabilă, e o ca durere ușoară de măsea, enervantă și constantă. Parcă simți cum se strânge ca într-un pumn și întreg pieptul ți se contractă, ca și cum ar avea sute de kilograme care apasă.

Te dor ochii, te dor mușchii, parcă te doare fiecare bucățică din tine. Întreg organismul răspunde fizic durerii sufletului. E ca un semn. ”Sunt aici, știu că te doare, uite, și pe noi ne doare pentru tine”. Și creierul e solidar, chiar și atunci când el e de vină. ”Uite, știu că doare, te înțeleg, sunt alături de tine, dar, îți spun, va trece”. E ca un prieten bun, de nădejde, care încearcă să fie alături de tine, să te sprijine, să te încurajeze, chiar și atunci când el a provocat durerea. ”Uite, o să fac tot posibilul să îți distrag gândurile. O să-ți găsesc lucruri de făcut, o să fac planuri, o să-ți stabilesc întâlniri, o să te îngrop în muncă, o să fac ceva să doară din ce în ce mai puțin”.

Mai grele sunt momentele pure, de care sufletul are nevoie pentru a se elibera. ”Lăsați-mă un pic, 5 minute, lăsați-mă să urlu, să strig, să mă chircesc, să mă tăvălesc, lăsați-mă să-mi trăiesc durerea.” Și este lăsat. Mintea se dă la o parte. Celelate piese parcă închid ochii. ȘI sufletul începe să-și strige durerea. Câte un pic, câte un pic, până obosește.