Fiecare final de an mă găsește meditativă. Înainte de Crăciun, mă prind gândurile din urmă și mă forțează aproape să emit concluzii. Să le pun în tabelașe, să le organizez și să arhivez ce trebuie pus deoparte. Cântăresc cu atenție ce a fost și mă gândesc cu jind la ce va să vină. Pentru că am planuri. Mai am 2-3 ani în care nu am voie să renunț. Nu am voie să mă dau bătută, cum am făcut anul trecut. Sunt câțiva ani în care mi-am promis că voi face tot ce-mi stă în putință să rămân aici, în București, în țara asta. De aici și nevoia mai aprigă de a trage linie și a analiza propriul bilanț.
Anul ăsta a fost anul despărțirilor. Am lăsat în spate mulți oameni, mulți pe care îi încadrasem greșit în folderul cu prieteni. Am renunțat la toți cei care pentru care m-am obosit degeaba, toți cei pentru care am luptat de una singură. Toți cei cu care mi-am irosit energia și timpul. Mi-e dor de unii, dar am devenit intransigentă. Pentru liniștea mea lăuntrică, m-am dat la o parte și mi-e bine.
Anul ăsta am iubit. Cu mult suflet, cu multă speranță. Cu fluturași și jurăminte și încredere pentru viitor. Și cu eforturi. S-a încheiat, am încheiat, nu regret însă nicio clipă. Am învățat multe despre mine, despre capacitatea mea de a face compromisuri, despre ce pot să accept și ce nu, despre cât de departe pot să merg în numele a ceea ce simt. Și am descoperit că limita e foarte îndepărtată. Dar că o pot atinge și când se întâmplă asta, înseamnă că e timpul să mă opresc. Și am făcut-o, cu toate riscurile la pachet.
Anul ăsta am crescut, profesional vorbind. Am învățat să scriu altfel, să apreciez realitatea din alte unghiuri. Mi-am confirmat că nu e niciodată târziu să învăț lucruri noi și că pot să o iau de la capăt iar și iar și iar, până îmi iese. Până sunt mulțumită. Cu cât orizontul e mai larg, cu atât am mai multe opțiuni. Iar alternativele îți dau stabilitate, chiar dacă selecția celei mai bune variante dă reale dureri de cap.
Anul ăsta am învățat să am răbdare. Cu mine și cu ceilalți. Am pus însă și o limită răbdării. Marginea cu care sunt eu liniștită, punctul până la care știu că am încercat și de unde știu că nu mai pot să fac nimic.
Viața de adult e o provocare zilnică. În relația cu tine ca om, în relația cu ceilalți, șefi, colegi, prieteni, iubiți..Am învățăt că e important să nu te lași călcat în picioare, pentru că se va transforma într-un obicei. Am învățat că trebuie să cer dacă vreau să primesc ceva, altfel nu se gândește nimeni să-mi ofere. Am învățat că, oricât de mult ai iubi un om, diferențele de caracter îl pot îndepărta fără posibilitate de întoarcere.
Per total, a fost un an bun. Cu mult mai bun decât 2010 cu siguranță. Urmează un 2012 și mai bun. Nu pentru că știu asta sau pentru că simt, ci pentru așa mi-l doresc. Și încă mă încăpățânez să cred că, dacă îți dorești un lucru suficient de mult, somehow, printr-o aliniere favorabilă a planetelor, o să ai parte de el. Prin urmare, să fim optimiști.