gânduri

ceai pentru oameni. protestatari și jandarmi

2012-01-23T01:13:00.006+02:00

Aseară am descoperit un domn avocat care umbla cu termosuri printre protestatarii din Piața Universității. Într-o mână ținea paharele de unică folosință, în cealaltă termosul. În rucsacul care îi atârna în spate avea alte două termosuri pline ochi.

Era ceai călduț, făcut de soția lui. Ea îl trimisese în piață cu ceai, de fapt. "Că sigur le e frig oamenilor. Să se mai încălzeazcă"
Și oameni nu erau doar cei care protestau, ci și jandarmii care îi păzeau pe manifestanți. Așa că, s-a dus și la ei. Le-a întins câte un pahar și le-a turnat ceaiul aburind.

Cine n-a fost măcar o dată în Piața Universității zilele astea, cine n-a stat de vorbă cu oamenii pentru a înțelege de ce protestează, cine n-a auzit strigătul mulțimii lovindu-se de zidurile Teatrului Național sau ale Facultății de Arhitectură, n-are dreptul să critice sau să arunce cu păreri gratuite.
Câ sunt câteva sute sau câteva mii, acești oameni trebuie, în primul rând, respectați. Respectați pentru că, în sfârșit, au ales să ia atitudine. Nu mai critică sistemul doar pe facebook sau la bere într-o bodegă cu prietenii sau la colțul blocului de vorbă cu vecinul de la 3. Au ales să iasă într-un spațiu public și să-și strige nemulțumirile pentru că, după 22 de ani, e timpul ca ei și noi, toți să înțelegem, că statul trăiește prin noi, nu separat de noi. E primul mare semnal de alarmă dat tuturor politicienilor care ocupă sau visează să ocupe un post în organigrama bugetară.
"E doar începutul!" strigă oamenii de câteva zile. Și eu îi cred. Și sper, alături de ei, cu propriile mele nemulțumiri, ca ceva să se miște în mințile acestor oameni din fruntea țării și ca viitorul să fie unul cu mult mai bun măcar pentru copiii mei. Și spun copiii mei pentru că, sunt conștientă că o clasă politică se schimbă în timp, nu de pe o zi pe alta. Sunt mândră de românii mei, toți cei care protestează de 10 zile în București, în zeci de orașe în țară și, de câteva zile, și în afara țării.

it's all about the stake

2012-01-06T23:58:00.002+02:00

Mi-au plăcut întotdeauna filmele cu medici, cu spitale, cu situații la limită și soluții câteodată salvatoare, câteodată prea târzii.
Am văzut cap-coadă ”Anatomia lui Grey”, ”Dr. House” sau ”Private Practice”. Mă relaxează și îmi dau speranța că lucrurile se echilibrează mereu și că poți câștiga dacă lupți cu pasiune, cu toată ființa ta și dacă reușești să nu-ți pierzi speranța.
În viața reală nu se întâmplă mereu așa. Lupți ce lupți, te zbați și tot nu iese. Și poate, uneori, nu ești tu de vină. Sunt niște împrejurări externe ție pe care nu le poți controla. Și asta te poate dărâma. În filme, chiar și când contextul extern pare nedrept, într-un final lucrurile se îndreaptă, iar personajul principal primește ceea ce merita.
Tocmai de aceea, în viata reală, pare din ce în ce mai greu să duci lupta mai departe. Să nu cauți motive false de învinovățire, să continui să speri că, la un moment dat, lupta nu va fi în zadar și că îți vei primi mult-așteptata recompensă.
Pentru un individ pasionat și competitiv ca mine, recompensa e vitală pentru a duce lupta mai departe. Și cred că nu sunt singura, de fapt, care are nevoie de asta. Toți avem nevoie de asta.
Mama mea m-a învățat însă un lucru pentru care o să-i fiu recunoscătoare toată viața. M-a învățat să nu mă dau bătută, să nu renunț niciodată la luptă, să nu fug, ci să înfrunt, să cred și să duc mai departe ce am început.
O singură dată am fugit. Se întâmpla acum vreo 4 ani. Eram mică, se adunaseră multe și am simțit că lupta e în van. Acum însă, nimic nu e în van. Iar când știi că miza e mare, nu poți să te oprești.
Ideea e să nu renunțăm, nici măcar atunci când apar obstacole care nu țin de noi. Nici măcar atunci când realizăm că lupta va fi mai lungă și mai dificilă decât am preconizat. Câtă vreme miza contează, să nu fugim, să nu ne dăm la o parte, să nu facem pași înapoi. Să stăm pe loc, să reevalăm situația și să ne ajustăm planul de bătălie. We can do it!

2011-12-25T17:50:00.000+02:00

Fiecare final de an mă găsește meditativă. Înainte de Crăciun, mă prind gândurile din urmă și mă forțează aproape să emit concluzii. Să le pun în tabelașe, să le organizez și să arhivez ce trebuie pus deoparte. Cântăresc cu atenție ce a fost și mă gândesc cu jind la ce va să vină. Pentru că am planuri. Mai am 2-3 ani în care nu am voie să renunț. Nu am voie să mă dau bătută, cum am făcut anul trecut. Sunt câțiva ani în care mi-am promis că voi face tot ce-mi stă în putință să rămân aici, în București, în țara asta. De aici și nevoia mai aprigă de a trage linie și a analiza propriul bilanț.
Anul ăsta a fost anul despărțirilor. Am lăsat în spate mulți oameni, mulți pe care îi încadrasem greșit în folderul cu prieteni. Am renunțat la toți cei care pentru care m-am obosit degeaba, toți cei pentru care am luptat de una singură. Toți cei cu care mi-am irosit energia și timpul. Mi-e dor de unii, dar am devenit intransigentă. Pentru liniștea mea lăuntrică, m-am dat la o parte și mi-e bine.
Anul ăsta am iubit. Cu mult suflet, cu multă speranță. Cu fluturași și jurăminte și încredere pentru viitor. Și cu eforturi. S-a încheiat, am încheiat, nu regret însă nicio clipă. Am învățat multe despre mine, despre capacitatea mea de a face compromisuri, despre ce pot să accept și ce nu, despre cât de departe pot să merg în numele a ceea ce simt. Și am descoperit că limita e foarte îndepărtată. Dar că o pot atinge și când se întâmplă asta, înseamnă că e timpul să mă opresc. Și am făcut-o, cu toate riscurile la pachet.
Anul ăsta am crescut, profesional vorbind. Am învățat să scriu altfel, să apreciez realitatea din alte unghiuri. Mi-am confirmat că nu e niciodată târziu să învăț lucruri noi și că pot să o iau de la capăt iar și iar și iar, până îmi iese. Până sunt mulțumită. Cu cât orizontul e mai larg, cu atât am mai multe opțiuni. Iar alternativele îți dau stabilitate, chiar dacă selecția celei mai bune variante dă reale dureri de cap.
Anul ăsta am învățat să am răbdare. Cu mine și cu ceilalți. Am pus însă și o limită răbdării. Marginea cu care sunt eu liniștită, punctul până la care știu că am încercat și de unde știu că nu mai pot să fac nimic.
Viața de adult e o provocare zilnică. În relația cu tine ca om, în relația cu ceilalți, șefi, colegi, prieteni, iubiți..Am învățăt că e important să nu te lași călcat în picioare, pentru că se va transforma într-un obicei. Am învățat că trebuie să cer dacă vreau să primesc ceva, altfel nu se gândește nimeni să-mi ofere. Am învățat că, oricât de mult ai iubi un om, diferențele de caracter îl pot îndepărta fără posibilitate de întoarcere.
Per total, a fost un an bun. Cu mult mai bun decât 2010 cu siguranță. Urmează un 2012 și mai bun. Nu pentru că știu asta sau pentru că simt, ci pentru așa mi-l doresc. Și încă mă încăpățânez să cred că, dacă îți dorești un lucru suficient de mult, somehow, printr-o aliniere favorabilă a planetelor, o să ai parte de el. Prin urmare, să fim optimiști.

2011-10-27T17:08:00.001+02:00

M-am întins pe tavan, între cele 20 de monitoare agăţate în mijloc. Îmi zboară mâinile printre ele, mă prind, mă strâng şi privesc cu lăcomie la zecile de monitoare aliniate pe birouri.
De aici, de sus, se vede altfel. Într-un colţ sunt răsete, în alt colţ se aud tastele plesnind sub degete grăbite, undeva vorbeşte un televizor, două-trei, poate chiar cinci. Toate deodată. Se mai aud telefoane sunând, oameni strigând. De prin mac-uri mai răzbate o muzică jucăuşă de pus pe fundal sau vreo tristeţe de pus la rană.
Oamenii îmi par de la înălţime nişte omuleţi coloraţi, agitaţi, mişcându-se de colo colo. Intrând şi ieşind din camere, trântind uşi, mergând cu plictiseală printre birouri sau lâncezind cu picioarele întinse pe scaune, privind în monitoare schimbătoare ca vremea de toamnă. Multe, multe culori. Şi multe sunete. Şi taste. Imagine, sunet şi text.
Şi talent, şi pasiune, şi interes. Şi griji, nervi, stres. Şi saturaţie. 100 de înjurături pe minut. Cursă de 100 garduri. Rezistenţă. Devotament faţă de un domeniu care te creează, care te schimbă cu fiecare zi, care ajunge să te definească.

2011-10-02T13:24:00.000+02:00

Omul rămâne pentru mine o creatură fascinantă. Un sistem întortocheat, eficient, un lanț în care fiecare piesă este vitală pentru păstrarea echilibrului. Suntem minunea naturii. Iar atunci când prin aceste piese curg emoții, sistemul pare mai mult decât o minune. Cred că omul este într-adevăr cea mai frumoasă creație a Domnului. Încununarea tuturor încercărilor. Perfecțiunea.

V-ați studiat vreodată stările pure ale sufletului? Fericirea, bucuria, tristețea, durerea. Mie mi se par stările absolute ale omului. Iar echilibrul nu înseamnă să fii tot timpul cuprins de stări pozitive. Echilibrul e cunoașterea tuturor stărilor și acceptarea lor. Altfel n-am ști să le diferențiem, n-am ști să le apreciem pe fiecare în parte.

Suferința sufletului nu are leacuri medicale. Nu poți să iei pastile să treacă, poate doar să o amorțești, întrând într-o stare de letargie. De trecut însă nu trece. Nici rațiunea nu ajută prea mult, oricât de multă logică și-ar avea existența durerii. Sufletul e singurul care se poate vindeca. Pentru asta are nevoie de timp, de înțelegere, de putere din partea tuturor pieselor sistemului.

Știți durerea aia surdă din piept? Când simți că te înțeapă pur și simplu inima. Nu e o durere insuportabilă, e o ca durere ușoară de măsea, enervantă și constantă. Parcă simți cum se strânge ca într-un pumn și întreg pieptul ți se contractă, ca și cum ar avea sute de kilograme care apasă.

Te dor ochii, te dor mușchii, parcă te doare fiecare bucățică din tine. Întreg organismul răspunde fizic durerii sufletului. E ca un semn. ”Sunt aici, știu că te doare, uite, și pe noi ne doare pentru tine”. Și creierul e solidar, chiar și atunci când el e de vină. ”Uite, știu că doare, te înțeleg, sunt alături de tine, dar, îți spun, va trece”. E ca un prieten bun, de nădejde, care încearcă să fie alături de tine, să te sprijine, să te încurajeze, chiar și atunci când el a provocat durerea. ”Uite, o să fac tot posibilul să îți distrag gândurile. O să-ți găsesc lucruri de făcut, o să fac planuri, o să-ți stabilesc întâlniri, o să te îngrop în muncă, o să fac ceva să doară din ce în ce mai puțin”.

Mai grele sunt momentele pure, de care sufletul are nevoie pentru a se elibera. ”Lăsați-mă un pic, 5 minute, lăsați-mă să urlu, să strig, să mă chircesc, să mă tăvălesc, lăsați-mă să-mi trăiesc durerea.” Și este lăsat. Mintea se dă la o parte. Celelate piese parcă închid ochii. ȘI sufletul începe să-și strige durerea. Câte un pic, câte un pic, până obosește.

2011-10-01T11:29:00.002+02:00

********************************************

Are genunchii trași la piept. Stă cocoțată undeva sus, pe terasa casei, într-un colț. Pieptul i se ridică ritmic, cu zgomot când expiră aerul pe nări. Din când în când, închide ochii. Zeci de imagini îi zboară prin minte. Sprâncenele îi stau adunate în mijlocul frunții. Mai oftează din adâncul plâmânilor. Cu degetul mijlociu șterge dungile umede care îi brăzdează obrajii palizi. Tace în lumea ei.

Afară e liniște și e răcoare. Simte aerul nopții cum îi pătrunde prin gulerul hanoracului. Se cuibărește și mai tare. Oftează iar.
”N-ai cum să te întorci. N-am cum să mă întorc. Nu vreau.”

Și-a repetat cuvintele astea de zeci de ori în ultimele două zile. Știa că nu se mai întoarce. Trebuia să lupte însă cu 21 de grame care nu-i dădeau pace. Cine a zis că iubirea e suficientă, s-a înșelat. Sau poate, n-a făcut niciunul sacrificiile necesare în numele iubirii pentru ca ea să fie suficientă. Ceea ce ar putea însemna că poate iubirea n-a fost atât de puternică.

Și oricum nu mai contează. Acum, când are finalul pe care și l-a dorit, nu mai contează justificările, explicațiile, nimic. Contează să treacă timpul, mai repede, mai plin, să nu se mai gândească, să nu-i mai fie dor, să nu i se mai aburească ochii.

A învățat, încă o dată, că nimic nu e ceea ce pare. Și, mai important, a învățat că nu e suficient să simți. Și că doare de 100 de ori mai tare atunci când ești frânt între inimă și rațiune. Și că deciziile mari trebuie luate cu mintea, indiferent de câtă frământare aduc cu ele.

************************************************

Abia deschisese ochii. Lumina dimineții îi pătrundea în cameră. Privi lung la frunzele gălbui atârnând de crengile copacilor din curtea casei. Se mai liniștise cumva. S-a uitat la telefon. Era abia 10.00. O să fie o zi ocupată.

Avea planuri. Viața trebuie să continue. Își va îngheța sufletul o perioadă, până când va fi capabilă să-l lase iar să zburde în voie. Nu-i va fi ușor. O știe și ea, dar va merge mai departe, va supraviețui. Și la un moment dat va fi din nou așa cum era înainte de el.

Cu orice relație nouă, înveți ceva nou despre tine. Ca om și ca femeie. Știi ce greșeli să nu repeți, știi mai bine ce vrei și ce nu vrei. Și știi mai bine ce anume cauți, ce anume te face să tresari, ce anume te face fericită.

Nu ajunge să simți. Asta e marea concluzie. Trebuie să existe compatibilitate, viziuni asemănătoare, ritmuri similare, stiluri de viață care să se completeze. Iar când vine vorba despre viitorul tău, trebuie să decizi cu multă grijă. Doare să renunți la o bucată din sufletul tău, dar mai bine renunți din timp, decât să te sfâșii mai târziu.

2011-08-31T17:56:00.002+02:00

Pentru că are o voce extraordinară, pentru că îmi bate inima un pic mai repede când îl ascult, pentru că iubesc vocile puternice, adânci, pentru că melodia asta mă face să mă gândesc la ai mei. Pentru că n-aş fi fost omul de azi fără ei, fără sprijinul lor necondiţionat, fără aripile lor, care m-au ţinut mereu la suprafaţă şi câteodată chiar mai sus.

the other side of feeling. the great one.

2011-08-07T16:55:00.002+02:00

Nu m-a pregătit nimeni. Nicio carte. Niciun vers. Nicio melodie. Nici experienţele auzite, nici ce am trăit până acum. Nimic. Credeam că ştiu ce înseamnă. Eram convinsă, de fapt. Sunt câţiva vestitori fără de care nu există, îmi spuneam. Ştiam că dacă nu-mi tremură genunchii, nu am nimic. Credeam că dacă mă sufoc atunci când îl privesc e clar. Aia e. Şi nu e. Credeam că ştiu, dar nu ştiam nici pe departe. Deloc. Nu mă blamez pentru că m-am minţit. M-am amăgit neştiind că există altceva.
Şi abia acum înţeleg ce înseamnă altceva. Abia acum înţeleg. Nu doar cu mintea, nu doar cu sufletul, nu doar cu trupul. E un soi de îmbinare absolută. O înţelegere atât de profundă că mă sperie pentru că încă nu am reuşit să-mi dau seama dacă se sfârşeşte undeva şi unde. Nu îi pot da contur. Nu are dimensiune. E doar copleşitoare. Şi vine la pachet cu toată gama de emoţii care apare în faţa măreţiei. Frica e prima, dar altfel nu se poate. Sunt teama şi adrenalina dinainte să te arunci cu paraşuta. Sau cu parapanta.
E mult mai mult. Unison, vibraţie internă care nu se opreşte. E foc care arde constant şi constant şi constant. E ca şi cum ai auzi clapele unui pian cântând singure tot timpul. În mintea ta, în corpul tău, în suflet.

2011-07-30T08:06:00.003+02:00

Au început să-mi placă diminețile. Clipa în care lumina începe să-ți atingă suav geamul, pașii care se aud stingheri pe stradă, zgomotul crengilor alergate de vânt. E o stare aparte la 6 dimineața. Iar când brațul i se întinde leneș pe stomacul tău și doi ochi mari îți alintă pielea, ziua se anunță perfectă. Începuturile sunt frumoase. Cele mai fruumoase.

2011-07-30T08:02:00.001+02:00

2011-07-30T07:50:00.000+02:00

silent happy mode

2011-07-05T02:32:00.003+02:00

Sunt momente când obosesc să ascult. Atunci îmi închid telefonul sau îl dau pe silent mode sau pur și simplu îl las să sune fără să răspund, fără să mă uit măcar la cine mă sună. Atunci nu-mi verific e-mailul, nu intru nici pe Facebook, nici pe blog, nici pe vreun site de știri. Îmi caut niște muzică sau un film și mă retrag într-o lume în care e liniște. În care am timp să mă gândesc ceva mai mult la mine și la propriile-mi dileme sau probleme sau întrebări. Fără sfaturi, fără alte opinii, fără alte dileme.
Mi-a spus un amic săptămâna trecută că el se simte foarte bine doar cu el. Că își e aproape autosuficient. Mi-a zis-o așa, cu vocea scăzută, cu privirea întoarsă, cu câteva pauze între cuvinte. Ca și cum s-ar fi temut că o să-l judec. Că i-aș fi spus: nu e normal să-ți fie bine când ești singur, că suntem făcuți să împărtășim, că singurătatea ajunge să te transforme, într-un final, într-un om foarte trist. Doar că…nu mă gândeam deloc la asta. Mă gândeam doar la faptul că și mie mi-e bine când sunt singură. Că am ajuns să apreciez foarte mult liniștea căminului meu, gândurile mele, lumea mea.
În ultima vreme am început să mă întorc din ce în ce mai mult în lumea asta a mea. Când simt vibrații negative în jurul meu, singurul mod prin care le pot bloca este să aduc ceva din lumea mea în realitatea imediată. O melodie, o replică amuzantă dintr-un film, imaginea unui sărut, a unei îmbrățișări sau a unei perechi de ochi, orice mă poate feri de încărcătura negativă care se revarsă în jurul meu.
Și e bine. E o metodă mai mult decât eficientă de a-ți păstra buna dispoziție intactă. Și așa, ce e atât de grozav la realitate cât să stăm 24 din 24 în același univers?

guilty as charged

2011-07-03T04:09:00.001+02:00

Word-ul mi se pare gol. A trecut demult de ora 5 și mie mi se pare Word-ul tot mai gol. Gândurile aleargă, apar întrebări, căutătura încruntată îmi confirmă viforul dinăuntru. Aș putea să mă întreb la infinit de ce, de ce mie, de ce din nou, de ce, de ce, de ce. Dar am obosit. Am obosit să mă-ntreb încă dinainte să-mi rostesc cu voce tare întrebarea. Pentru că știu, pentru că am mai trecut prin asta, pentru că nu am niciun răspuns care să nu-mi rotească încă un pic cuțitul în venă.

Mă tot uit la pagina albă din fața ochilor mei. O văd cum se umple cu câteva litere, iar se albește, iar se umple. Oricât aș scrie, oricât aș încerca să analizez, să-mi dau seama ce s-a întâmplat, nu-mi iese. N-am răspunsuri logice. Nici măcar răspunsuri emoționale n-am. Am doar câteva mesaje trântite într-un telefon vechi. Scurte și reci precum o pereche de cuburi de gheață dintr-un congelator colcâind a frig.

Apoi închid ochii și revăd ca și cum totul s-ar fi întâmplat acum câteva secunde. Momente puse pe repeat, zâmbete, cântece, emoții. Stau și mă întreb cât de mult ne place să ne agățăm de lucruri, de oameni, din cauza imaginației preapline. Cum idealizăm și construim un ceva în care vrem să credem până la autoanulare. Și ignorâm complet realitatea. Nu vrem să vedem, de fapt, ce e în fața noastră. Vrem să vedem ce ne imaginăm că vedem. Idealizăm din prostie. Din cauza filmelor, din cauza cărților care ne prostesc și ne dau impresia că unele lucruri chiar se pot întâmpla pur și simplu, frumos și intens.

Ne închipuim semne acolo unde sunt doar coincidențe. Ne explicăm o mână a destinului acolo unde sunt doar poantele sorților. Facem legături între evenimente bizare, vrem să credem și după ne umplem de rugină. Ne-o facem cu mâna noastră. Din cauza așteptărilor prea mari. Din cauza unor goluri pe care simțim nevoia să le umplem oricum, numai să le umplem.

Suntem vinovați. Pentru că ne agităm înainte de vreme, pentru că tragem concluzii în doi timpi și trei mișcări, pentru că ne inducem că așa trebuie să fie. Pentru că vrem cu disperare fericirea înainte să știm siguri că e calea cea bună. Testată, confirmată, evaluată și iar confirmată.

Tragi aer în piept, oftezi ca un bâtrân înțelept și continui să mergi. Ești puternic, ignori, vrei să treacă mai repede amarul din vârful buzelor. Ieși la o masă, râzi la un banc, faci și tu o glumă, asculți o chitară și te încordezi psihic să blochezi orice gând te-ar duce înapoi la mesajele reci. La concluzia tăioasă. Și poate așa, tot așa, mâine și celălalt mâine vor fi un pic mai bune decât celălalt ieri.

E bine să te minți din când în când. E singura formă de minciună care te ține pe linia cea dreaptă, nu-ți dă voie să te clatini, nu-ți dă voie să-ți vânturi întrebările prin minte, nu-ți dă voie să te împiedici de răspunsuri. E bine, e sănătos? Poate că nu. Dar cu siguranță e al naibii de indicat pe termen scurt.

strop de bucurie

2011-07-01T17:44:00.003+02:00

Pentru zilele când eşti obosită, când ai senzaţia că nu mai poţi spera, când îţi pierzi optimismul, pofta de viaţă, când vrei să te rupi, câteva minute, de lumea din jur şi chiar un pic de tine, dă play la melodia asta. Închide ochii şi dansează! Dansează cu poftă, cu pasiune, cu bucurie. Dansează pentru tine, zâmbeşte, lasă-te purtată de ritm, sari, dă din mâini, aruncă-ţi picioarele în dreapta şi în stânga. Un pic de bucurie nu strică din când în când :D

perfect weekend

2011-06-26T22:55:00.003+02:00

tren, eisenstein, constanța, tasta s, examen, plajă, soare, gară, mangalia, ploaie, vamă, 40, camera mare, băiatul cu chitara, apă fierbinte, noapte, pași, nisip, bere brună, tequila, barman, 2,3, dans, 4,5, dans, MAE, pauză, bătrânel, intelectual ratat, 6, dans, pompier, ironie, mexicana, pași, somn, pândă, la pescărie, zâmbet, pi veb, inginer, marlboro, shot!, actor, bagaj, portbagaj, dmhi, do re mi, robbie...to be continued...
a început așa și a fost perfect..

2011-06-23T16:51:00.003+02:00

A apărut în ZF-ul de ieri. Frumos gestul burnett-istilor.

muchacha, no es el fin

2011-06-21T10:58:00.001+02:00

En cada copa dejamos huellas de un amor

mentori, nu părerologi

2011-06-21T09:09:00.008+02:00

Citesc, citesc și mă tot minunez de tristețea cu care este evocat jurnalismul de aur, de duritatea cu care sunt criticate jurnalismul din ultimii ani și, mai ales, noile generații de ziariști anonimi care, nu-i așa?, nu au habar de meseria asta.

Am obosit să mă mai enervez. Aveți aici un editorial semnat de Lucian Mândruță în Gândul despre dorul de jurnalism, de adevăr, dreptate, despre munca de teren. Mai aveți aici un articol din Dilema Veche despre ziariștii care fac treabă bună, dar numele lor sunt prea puțin cunoscute pentru că nu sunt părerologi. Iar părerologii sunt ăia care se bucură de popularitate. La final, aceeași întrebare, ”A cui e vina?” și hei-rupismul etern, ”schimbarea trebuie să plece din interior”. Care interior? Despre ce vorbim aici?

Hai să aruncăm o privire la managementul trusturilor de media. La interesele politice, apoi la interesele economice, apoi la plăcerea poporului de a se uita la /citi despre Moni și Iri sau Zăvoranca și Pepe și abia după la calitatea actului jurnalistic și la noul val de jurnaliști analfabeți. Toate se leagă. Abia în momentul în care nu va mai exista foame de bani și frică de șefii cei mari ne vom putea întoarce la anii de aur ai jurnalismului. Ani pe care eu nu i-am cunoscut, recunosc.

Și asta pentru că sunt din valul nou. Ăștia, analfabeții, anonimii. L-aș întreba pe dnul Mândruță și pe restul nostalgicilor, de altfel, câți jurnaliști au crescut. Pentru câți tineri au fost mentori, câți ziariști au învățat presa de la ei? Câți? Și unde sunt ei acum?

Jurnalismul nu se învață la școală. Nici în fața calculatorului. Jurnalismul se învață în redacție și, mai ales, pe teren. Jurnaliștii buni se formează de un editor bun, de un șef de secție bun, de un redactor-șef bun. La ceea ce înveți de la mentorul tău se adaugă flerul, curiozitatea permanentă și pasiunea.

Am trecut prin 3 redacții cât am lucrat în presa srisă. Am avut un singur mentor.

ciocolata Rom, premiată la Cannes

2011-06-21T07:56:00.004+02:00

Două Grand Prix-uri, două Gold Lions și două Bronze Lions, astea sunt premiile pe care McCann Erickson le va aduce acasă de la festivalul de publicitate de la Cannes. Și toate pentru campania ”Noul Rom”.
Felicitări, McCann! Felicitări, Adrian Boțan și echipei! Sunt mândră de voi :)

mai multe informații și declarații la cald găsiți aici și aici.

2011-06-13T17:40:00.002+02:00

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungam întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta - murim.
Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă!
Am învaţat că nu poţi face pe cineva să te iubească
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.
Restul … depinde de ceilalţi.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pese.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi că doar în căteva secunde poţi să o pierzi
Am învăţat că nu contează CE ai in viaţă
Ci PE CINE ai.
Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul cca 15 minute
După aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă
Ci cu ceea ce poţi tu să faci
Am învăţat că nu conteaza ce li se întamplă oamenilor
Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva

Am învăţat că oricum ai tăia
Orice lucru are două feţe
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi
Am învăţat că poţi continua încă mult timp
După ce ai spus ca nu mai poţi
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie
Indiferent de consecinţe
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu s-o arate
Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat
Dar nu am dreptul să fiu şi rău
Am învăţat că prietenia adevarată continuă să existe chiar şi la distanţă
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată
Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu
Nu inseamna că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun iţi este un prieten
Oricum te va răni din când în când
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns sa fii iertat de alţii
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi
Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa
personalitatea

Dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii
Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc
Şi nu faptele sale
Am învăţat c doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.

Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invăţat că oamenii la care ţii cel mai mult
Iţi sunt luaţi prea repede …
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.
Am învăţat să iubesc
Ca să pot să fiu iubit

Octavian Paler

listen, dance, enjoy...

2011-06-12T22:37:00.001+02:00

în așteptarea norocului...

2011-06-10T00:51:00.003+02:00

Se spune că, la naștere, Dumnezeu împarte fiecăruia dintre noi niște daruri. Și că datoria noastră pe Pământ e să creștem folosind aceste daruri. Celebra pildă a talanților, o știm toți.

Urmăriți clipurile. Un orfan care vindea gume pe stradă ca să trăiască și un spălător de mașini. Dacă un om inspirat nu inventa acest format tv, „you've got talent", ce s-ar fi întâmplat cu oamenii ăștia? I-ar fi descoperit cineva într-un final? Sau și-ar fi dus mai departe viețile, cântând poate prin vreo toaletă publică sau într-un colț dintr-o spălătorie obscură?

Vezi mai multe pe Romanii au talent

Există două teorii mari și late: ”norocul ți-l faci singur” sau ”depinde cum ți-e norocul”. Să ne gândim un pic. Băieții ăștia și-au făcut singuri norocul pentru că au participat la emisiune? Sau norocul lor a fost că au avut șansa să participe la o astfel de competiție? Dar dacă nu ar fi existat emisiunea asta, cum și-ar fi făcut norocul singuri? Sau ar fi sperat să îi descopere cineva într-o zi și pur și simplu asta să le fie bafta?

Bănuiesc că răspunsurile vin din zona gri. Din zona aia și un pic albă, și un pic neagră. Pentru că, nu știm, până la urmă, cum e mai bine sau cum se întâmplă cu adevărat. Ambele teorii sunt parțial adevărate și parțial false. Adică, se poate întâmpla să ai noroc, dar norocul ți-l mai faci și singur. Ceea ce înseamnă că, până la noroc, trebuie să depunem noi eforturile. Să găsim acel ceva care ne place și la care ne pricepem și să ne canalizăm toate energiile pentru ca lucrurile să iasă bine și să ne permitem și o viață decentă măcar.

Ușor de spus, greu de făcut, știu. Dar cred că e important să încercăm, să nu renunțăm, chiar dacă sunt momente în care mai mult ne târâm decât trăim. Am plecat de la pilda talanților, am trecut prin teoriile norocului. Concluzia e una, zic eu: fără luptă nu putem câștiga niciun război și nicio victorie nu vine fără sacrificii. Cât despre noroc, el dă măsura. Dacă apare, de bine, dacă nu...vom ști măcar că am făcut sau facem tot ceea ce ne stă în putință.

Nirvana, pas cu pas

2011-06-07T00:53:00.003+02:00

Deși sunt un om prin definiție optimist, deși cred că un strop de bunătate există în fiecare și că, dacă am ști să fim oameni, lumea ar fi un loc mai frumos, trebuie să recunosc că nu sunt întru totul de acord cu Dalai Lama.
Nu cred în reîncarnare, dacă scopul suprem e să ajungem la purificarea absolută, adică eliberarea de emoțiile negative. Nu cred că omul poate scăpa de ele. Le poate controla, dar nu cred că ele pot să dispară, pur și simplu, de tot.
Dacă ar fi așa, dacă ne-am reîncarna și în fiecare viață ne-am mai curăța câte un pic, atunci balanța umanității ar trebui să fie pozitivă, nu? Eu am senzația că e negativă.
Nu cred în lanțul ăsta de vieți. Om, pisică, crocodil, iar om, și apoi un om mai bun, și apoi un om fericit și liber și mai aproape de absolut. Cred în energie pozitivă și energie negativă, cred că puterea de a folosi un singur tip de energie stă în noi. Dar nu știu pe nimeni și nici nu cred că un om poate ajunge să nu fie atins de energie negativă. Chiar dacă nu e în noi, din păcate, e molipsitoare. Dacă șeful/colegul de muncă e nervos, supărat, deprimat, starea lui se transmite și celor din jur. Trebuie să știi să blochezi tot ce e rău, adică tot ce e încărcat cu energie negativă, pentru a putea tinde către Nirvana lui Dalai Lama.
Lucru care nu e deloc, dar deloc ușor.
Bine, dacă stai izolat în munți, cu nimic pe lângă care să-ți transmită energie negativă, poate e mai ușor. Dar, chiar și așa...tot se poate găsi ceva care să te influențeze negativ. Ploaia sau căldura excesivă sau frigul sau grindina. Chiar și un fenomen natural poate produce energie negativă într-un om. Darămite să nu fii pustnic, să duci o viața comună. Casă, job, cafea, casă, job iar șamd...Oriunde te duci și te învărți, dai de oameni. În cazul ăsta, dacă ar fi adevărată teoria cu reîncarnarea, omul nu va ajunge niciodată la Nirvana. Ar putea să facă mici progrese către o stare de spirit mai curată de la o viață la alta. Dar cred că ar fi mici de tot progresele astea.
În orice caz, un lucru e adevărat. Dacă am transforma Nirvana în marele obiectiv al vieții noastre, probabil că am fi mai relaxați și poate chiar un pic mai fericiți.

Urmăriți totuși interviul cu Dalai Lama. E cel puțin interesant.

România cea leneșă....

2011-06-01T07:50:00.003+02:00

După ce m-am întors din State în 2006, n-am avut prea multe cuvinte de laudă la adresa americanilor. Dacă mă întreba cineva ce cred despre ei, răspundeam scurt: sunt proști. Proști pentru că sistemul lor e de așa natură, le întreține prostia. Între timp, mi-am mai schimbat părerea. Și din anumite puncte de vedere, am ajuns chiar să îi admir. În comparație cu poporul român, cel puțin.

Americanii sunt naționaliști, uniți, solidari, sunt curajoși, săritori, binevoitori majoritatea. Și ce mi s-a părut mie demn de admirație, își recunosc problemele și caută soluții împreună. Când simt că nu pot lupta singuri, cheamă întăriri. Se susțin oamenii ăștia. Se sprijină moral. Lucru mai rar întălnit pe la noi.

Toți știm despre asociațiile și grupurile lor de ajutor pentru orice boală fizică sau dilemă. Alcoolicii Anonimi, de exemplu. Se adună, se deschid și își extrag forța de a rezista unui viciu unii de la alții.

Românii...românii sunt egoiști, individualiști și foarte orgolioși. Și de multe ori par a se bucura de răul altuia. La noi, să mărturisești că ai o problemă înseamnă să arăți lumii întregi că ești slab. Și nimeni nu vrea să fie perceput ca o persoană slabă. Și reprimă, și ignoră.

Nu-mi imaginez un grup al alcoolicilor anonimi în România. Nu știu dacă există, recunosc, nici nu m-am documentat, dar mi-e foarte greu să-mi imaginez 15 români la o masă, vorbind în public, deschis, despre problema lor. Nu-mi imaginez un grup care să se sprijine într-un scop comun tuturor, vindecarea.

Și dacă mă gândesc bine, nici nu trebuie să exemplific prin AA. E suficient să spun că în 20 de ani n-am fost în stare să ieșim în stradă și să cerem traiul de viață decent pe care îl merită orice ființă umană. În timp ce bugetarii ies în stradă, ăștialalți din privat îi arată cu degetul, se amuză, râd. De parcă ei nu se confruntă cu probleme similare cu problemele proștilor care au ieșit în stradă.

Suntem atât de împărțiți și răutăcioși și...să moară capra vecinului, că eu am ajuns să îi admir pe americani. Suntem o nație de oameni indiferenți și lacomi. Că și guvernanții tot din cauza asta fură. Pentru că au senzația că banii din bugetul statului sau lipsa lor nu-i afectează și pe ei, pentru că nu se mulțumesc cu un apartament, vor o vilă, nu se mulțumesc cu o mașină decentă, ei vor SUV-uri și BMW-uri. Vor și case de vacanță, și conturi în Elveția. Vor să-și asigure bătrânețile fără să se strofoace prea mult.

Românul, dacă ar putea să facă mulți mulți bani așa, doar pocnind din degete, ce fericit ar fi. Și mulți fac tot posibilul să muncească cât mai puțin și să mai ciupească pe ici pe colo.

Băsescu a zis la un moment dat că românii sunt leneși. Au sărit televiziunile, presa scrisă. Cum poți să spui așa ceva? Problema nu era că a mințit. Problema era de diplomație. Nu se cade ca un președinte să-și tărâie poporul care l-a ales prin noroi. Dar dincolo de asta...românii chiar sunt leneși. Câți oameni știți în jurul vostru care nu produc, dar iau bani de la stat? Sau, pur și simplu, care găsesc alte șmecherii decât să muncească pe bune?

Regula e simplă. O știm de mici. E mai greu când trebuie să o pui în aplicare, dar trebuie să o faci. E vorba de muncă. Nu muncești, nu ai. Nu plătești niște bani la stat, nu ai parte de serviciile pe care ți le oferă. Așa ar trebui să fie. Nu discut despre calitatea serviciilor. Las subiectul ăsta deoparte. Vorbesc despre cei care au putere de muncă și care nu fac nimic.

Sunt curioasă, din totalul de pensionari pe caz de boală din țara asta, câți sunt, de fapt, bolnavi? Eu știu de ani de zile de oameni care se duc la medici, dau câteva șpăgi serioase, își fac vreo câteva internări fictive și gata. Se aprobă dosarul și ei stau acasă și o dată pe lună se duc la bancă și-și ridică pensia. Pensie plătită, bineînțeles, din sudoarea ălora care muncesc.

Sunt mii de români în situația asta. Pentru că e mai comod să stai degeaba și să-ți vină niște bani pe bandă, de la stat. De parcă statul ar fi așa, apostolul lui Dumnezeu, care supraviețuiește cu har venit de sus, transformat în lei.
La fel se întâmplă și cu asistații social. Mii se indivizi care trăiesc cu ajutoare de la stat, pentru că nu muncesc, deși au puterea să o facă. Bineînțeles, pe spinarea acelorași proști.

Românii sunt leneși. Nu bolnavi la pat, nu, nu, leneși. Și când spun români, mă refer la majoritate aici. Bineînțeles că sunt oameni care muncesc. Unii mai și mor din cauza asta, dacă vă amintiți de fata de la Ernst&Young. Dar sunt mii, sute de mii de oameni care supraviețuiesc pe banii statului și se plâng că mor de foame, deși au capacitate de muncă. Sau, cel puțin, asta e senzația mea.

Nu sunt negativistă de felul meu. Cred că poți să îi făurești o viață frumoasă oriunde, chiar și în România, dacă te străduiești. Mult de tot, ce e drept. Dar nu pot să nu observ realitățile astea. Pentru că ele există, sunt pe bune, nu sunt inventate nici de presă, nici de autorități. Românii sunt leneși, mândri și, de multe ori, peste măsură de răuvoitori. Ceea ce nu ne face puternici ca nație, ci slabi. Nu toate depind de aparatul guvernamental și de președinte. Multe depind de oameni. Iar aici ne dă cu virgulă, din păcate.

Și mai trist este faptul că cei care vor să muncească, cei care vor o viața decentă au ales drumul străinătății. Ceea ce înseamnă că în țară rămân cei leneși și cei care nu au suficient curaj să se rupă de pâmântul ăsta.

Și ca să închei tot cu americanii, în timp ce ei spun: ”dude, we’ve got a problem”, discută cauzele, soluțiile și se încurajează să lupte împreună pentru a depăși momentele grele, românii spun ”lasă, frate, că merge și așa”, dau mereu vina pe alții pentru neajunsurile lor și caută soluții doar pentru propria bunăstare. Restul...vorba americanului, the hell with them.

un parfum excelent, extraordinar, pasional, delicios, provocator, intens, rebel, spontan, sexi, deosebit, fantastic….

2011-05-31T01:00:00.002+02:00

N-am fost niciodată un cumpărător înfocat de reviste pentru femei. Mai cumpăr din când în când Tabu, The One, Elle sau Marie Claire. De obicei înainte de începutul unui sezon, să văd și eu care sunt tendințele vestimentare. Și n-am avut niciodată pretenții de texte aprofundate.
Dar nu despre textele din revistele de femei voiam să scriu. Ci despre reclame. Au început să mă deranjeze din ce în ce mai mult materialele publicitare publicate sub formă de ”sfatul editorului”. Nici nu le citesc, dau imediat pagina. Dar simt oricum cum îmi crește pulsul. Culmea, nu, deși frunzăresc o revistă de femei, care ar trebui să te relaxeze.
Adevărul e că am doar o imagine în minte când dau peste o astfel de pagină. Un om cu câteva contracte de publicitate pe masă. Un rimel, un șampon, un parfum, o cremă, un anticearcăn, ce vreți voi. Unele contracte prevăd ca textul publicitar să fie furnizat în întregime de client, altele obligă editorul să scrie el textul publicitar pe care trebuie să-l trimită ulterior la aprobare. Mai sunt și cazuri când oamenii de la marketing, vânzări scriu textele. Dar prea puține situații de genul ăsta știu eu.
Paginile de ”editor’s choice”, cu extraordinarele produse recomandate cititoarelor, nu sunt decât mostre de PR. Știm toate asta. Dar, de multe ori e atât de prost făcut. Asta pentru că directorul de marketing nu scrie texte, nu e redactor, nu e jurnalist, nu are exercițiul zilnic al exprimării pe hărtie. El cere ca produsul să aibă în text principalele component și să spună de vreo 15 ori câ este fantastic, absolut, excepțional și cum mai vreți voi.
Știu că o revistă de femei fără astfel de pagini n-ar fi completă, dar…măcar textele alea ar putea fi scrise altfel. Cum poți să treci 5 atribute, unul după altul, unui produs pe care îl recomanzi? Fermecător, îndrăzneț, intens, voluptos și spontan despre un parfum. E ultimul exemplu pe care mi-l amintesc, dintr-o revistă despre femei cu stil.
Știu că e greu pentru print. Știu, pentru că mi-am pierdut două joburi din cauza asta. Dar, un pic mai multă atenție parcă n-ar strica. E chestiune de respect pentru inteligența femeilor care cumpără revista respectivă, bănuiesc eu, în ultima instanță.
Am învățat un lucru în ultimii ani. Cei care citesc reviste, ziare sau care se uită la televizor nu sunt chiar atât de naivi, precum consideră unii, încât să înghită chiar orice rahat informațional care le este livrat. Comportamentul lor se va schimba la un moment dat, după ce se vor fi adunat mai multe ..nemulțumiri, să le zic așa. Vor schimba revista sau vor renunța de tot să o mai cumpere, vor schimba postul de televiziune, vor da click pe close la o pagină de internet. Și s-ar putea ca la mijloc să nu fie vorba de criza financiară.

ora de insomnie

2011-05-29T09:36:00.002+02:00

Nu pot să dorm. Sau, poate că ar trebui să spun, nu pot să dorm noaptea. Dacă nu îl controlez, dacă nu le oblig să se odihnească de la o anumită oră, conștientă fiind că a doua zi trebuie să mă trezesc devreme, corpul meu, mintea mea și ochii mei se încăpățânează să stea de veghe până după răsăritul soarelui.

Și uite așa, în zilele mele libere, nopțile îmi sunt pline de filme, gânduri, cuvinte. Creierul meu pesemne că se simte foarte bine dacă acumulează informații pe timpul nopții.

Până acum n-a fost o problemă. Am încercat să împac responsabilitatea trezitului de dimineață cu nevoile rebelului meu organism și lucrurile au mers ok. Cât de cât ok, să zicem. Era să iau amendă de vreo două ori de la muncă, acum vreo 2 ani, pentru faptul că întârziam cam nepermis de mult.

Problema acum e că au început să-mi placă diminețile. Mai ales cele călii, de început de vară. Și mă cert când le pierd. Se spune că omul care se trezește dimineața, ajunge departe. Adevărul e că ziua e mai lungă și mai bine folosită atunci când o începi o dată cu toată lumea. Bine, și nopțile au avantajele lor. Îmi aduc liniște. E atât de multă pace când se lasă întunericul. Parcă toate respiră cu calm în jurul meu. Iar piticul atotputernic dinăuntrul meu, cu această percepție de liniște, se impune și refuză să mă lase să pun capul pe pernă.

Îmi dau seama că vorbesc despre mine la plural, ca și cum aș avea mai multe persoane în interior. Dar zău, câteodată, chiar așa și e. De câștigat, nu câștigă întotdeauna cine aș vrea eu să câștige. Și uite așa, trece noaptea. Într-un moment de conștientizare a timpului, îmi arunc ochii pe un ceas, îmi dau seama că e 7.30 dimineața, că nu am dormit deloc și refuz totuși să îi dau corpului ăstuia al meu ce are nevoie. Adică somn.

Dacă stau bine și mă gândesc, insomniacă am fost dintotdeauna. E și motivul major pentru care întârzii la muncă sau la orice întâlnire programată înainte de 12. Într-o vreme, începusem să caut pe internet soluții la problema asta a mea. Dar orice am aplicat pe termen scurt, a dat greș pe termen lung.

Acum mă întreb dacă eu, de fapt, n-ar trebui să fac ceva anume în timpul nopții. Adică, am lăsat cauzele fizice la o parte și mă roade întrebarea asta. Dacă nu cumva timpul ăsta, liniștea asta nu ar trebui folosite într-un anume scop. Adică, simt că ar trebui să fac ceva, ceva care îmi iese mai bine noaptea decât ziua.

Când eram mică, acasă, la școală, citeam. Stăteam cu lanterna sub plapumă și citeam tot felul de cărți. În timpul facultății am lăsat cărțile deoparte în timpul nopții. Cu excepția perioadelor de sesiune, evident. Iar în locul cărților am început să ies în oraș. Cât de frumos e să bei o cafea aburindă la ora 3 noaptea, când sunt puțini oameni pe stradă...Culmea e că, deși ieșeam și se presupune că ajungeam obosită acasă undeva spre dimineață, eu tot nu aveam somn. Păcatul ăsta de internet îmi era precum zahărul unei femei la dietă. Și nu-mi stăpâneam tentația. Și așa., mai treceau câteva ore, iar eu adormeam cu lumina în geam.

Când m-am angajat în presă, am știut că am găsit jobul ideal. Puteam să mă culc la 5, dormeam până la 9 și la 10-11 eram la muncă. Dar noaptea scriam. După ora 22.00 îmi venea pofta de scris. Aveam inspirație. Textele scrise noaptea au fost și cele mai reușite, trebuie să recunosc. Iar dacă nu trebuia să scriu, făceam documentare. Îmi amintesc că m-a prins și 4 dimineața în redacție. Stăteam oricum de drag pentru că îmi plăcea mult de tot ceea ce făceam. Lucru pe care unii nu l-au înțeles niciodată. Dar asta e oricum altă discuție.

Când a trebuit să schimb ora la care mă trezeam dimineața, din 9 în 7.30-8.00, ei, atunci a fost ceva mai greu. Tot ce am putut și pot în continuare să obțin de la mine e intervalul 1-2.. Când am muncă a doua zi, la 1-2, obligat forțat, piticul meu trebuie să se culce. Mă întorc pe toate părțile și, ce e drept, de multe ori se face 3, chiar 4 până adorm. M-am învățat cu 4, maxim 5 ore de somn pe noapte.

Nu e bine, mi-ar spune oricine. Știu și eu că nu e bine. Mama, draga de ea, dacă ar ști că situația s-a înrăutățit cu mult față de liceu, cred că mi-ar ține în fiecare zi discursul disciplinei. Trebuie să fim disciplinați cu noi înșine, pentru a face față cu brio fiecărei zi. Așa e. Nu zic nu. Dar cum fac eu să scap de piticul atotputernic care nu mă lasă să dorm noaptea?

Mă gândesc că mai sunt oameni ca mine, care se confruntă cu insomnii. Întrebarea e, a reușit cineva să își rezolve problema asta pentru totdeauna? Că eu una mă confrunt cu ea de...13 ani. Și de aproape un an, de când încerc să o rezolv, nu-mi iese și pace.

2011-05-15T05:18:00.002+02:00

Mă tot întreb. E luptă sau e umilință? Când ești batjocorită ca femeie, când te minte, când te înșală, când știi că nu e acolo pentru tine dar tu ești acolo pentru el, neîncetat, zi și noapte...mă întreb..e umilință sau e lupta pentru ceea ce iubești?

E atât de puternică iubirea asta cât să te anulezi complet pentru un om care stă cu tine din..milă, obișnuință, confort?
E atât de oarbă iubirea? E atât de mic respectul de sine? E atât de mică iubirea pentru propriul suflet cât să-l chinui în asemenea hal?
Privesc din afară. Poate mi se pare. Poate, de fapt, lucrurile stau altfel. Mi-aș dori tare mult. Pentru ea. Altfel, nu e decât altă femeie foarte tristă. Îmi vine greu să cred că nu știe. Sigur știe cât de puțin îi pasă lui. Și totuși..de ce acceptă? De ce îi dă voie să o umilească? De ce îngenunchează și plânge și cerșește un strop de atenție? Oare îi este atât de frică de singurătate? Sau îl iubește până la anularea propriei persoane?
Mă tot gândesc, mă tot întreb și nu știu ce să răspund. N-o înțeleg.
Nu mă mai gândesc la el, la cât de nemernic e, la cât de mult rău îi face voit. El mă dezgustă. Dar nu-l blamez pe el cât o blamez pe ea. De ce îi permite?
Se cheamă că luptă pentru el de fiecare dată când îl roagă să se întoarcă? Așa se luptă? Cu umilință?
Nu te înțeleg, draga mea. Și ți-aș spune, crede-mă, dacă aș putea. Ți-aș spune să te iubești un pic mai mult pe tine, ți-aș spune că nu te merită. Și n-ar fi un discurs de ridicat moralul. Nu. Chiar nu te merită. Ți-aș spune să aștepți și să cauți omul care să te iubească, să te respecte, să fie sincer cu tine. Ți-aș spune că poți să fii fericită și fără să se șteargă cu tine pe jos. Nu așa trebuie să fie... Partea nasoală e că nu pot să-ți spun. Pentru că nu am dreptul să intervin. Sunt un spectator fără voie care își dorește ca personajul lui preferat să fie un pic mai puternic, mai stăpân, mai sigur.
Sper, mândră, sper ca într-o bună zi să ți se ridice valul de pe ochi și să îți dai seama că, omul pe care îl iubești nu este neapărat și omul care te face fericită.

moi, je sais pas jouer

2011-03-16T18:59:00.003+02:00

Cineva mi-a amintit azi de doamna dirigintă. Şi de melodia asta. Uşor patetică, dar...eu ascultam Celine Dion la ora de franceză, în liceu. Aveam ore în care cântam în franceză. Celine Dion, Joe Dassin...ce vremuri...

Am studiat franceza 10 ani de zile. La sfârşitul liceului, deşi am dat bacalaureatul la limba engleză, îmi place să cred că, dacă aş fi dat la franceză, rezultatul ar fi fost acelaşi.

Fără fosta mea dirigintă, n-aş fi ştiut nici 10% din franceza pe care o ştiu acum. Şi dacă în liceu mi-a fost de multe ori precum un ghimpe în coastă, asta pentru că era o profesoară severă, abia la primul meu job am apreciat cu adevărat ce am învăţat de la ea.

După aproape 6 ani, chapeau, domnişoara dirigintă!

știrea zilei. ziua mea sau ziua ta?

2011-03-09T00:10:00.004+02:00

Pentru oamenii din jurul meu, știrea zilei este mai mereu alta decât îmi imaginez eu. Uneori le mai nimeresc, alteori sunt complet luată prin surprindere de ceea ce își amintesc oamenii la sfârșitul unei zile. Se pare că, din multitudinea de informații care îi bombardează din jurnalele de știri, ei rețin cu precădere știrile cu vedete (boli, despărțiri, drame) și câteva picanterii politice.

Să exemplific. De azi, tata și-a amintit următoarele: că Guvernul și-a asumat răspunderea pe Codul Muncii, că sindicaliștii nu au avut voie să intre la ședința de asumare pe Codul Muncii din Parlament și au depus plâmgere și că ”Medalia de onoare” este cel mai premiat film la gala Uniunii Cineaștilor din România.

Artileria grea vine de la mama. Ea a știu să-mi povestească cu lux de amănunte despre Oana și Pepe care divoțează, despre Angela Gheorghiu care s-a retras din spectacolul ”Faust” de la Metropolitan Opera din New York și despre un incendiu care a avut loc la Liceul de Muzică ”Ion Vidu” din Timișoara.

Pe Facebook, găsesc share-uite cel mai des știrile cu impact direct în viața de zi cu zi a românului, dar și materiale amuzante. Astăzi, de exemplu, prietenii mei din lista de Facebook au reacționat la știrea cu scumpirea carburanților (OMV a urcat prețul benzinei până la aproape 6 lei) și la un material despre o glumă proastă de 8 Martie, făcută de mascați la vama Stânca Costești din Botoșani (băieții cu cagule au simulat o descindere la punctul de frontieră, au băgat groaza în săracele femei care lucrau acolo și după le-au dăruit o floare). Am găsit sharuită și știrea despre liderul sindical Vasile Lincu care a declarat că Regina din scandalul ”șpaga din vămi” este o persoană importantă din PDL.

Și cam atât. După cum am spus. Pe unele le-am nimerit, la altele nu m-aș fi gândit într-o sută de ani. Iar știrea care mi-a întors mie stomacul n-am auzit-o la nimeni.
Traian Băsescu le-a recomandat afaceriștilor din Golf, care vor să cunoască România, să nu meargă pe șosele, ci să folosească elicopterul)

Ce pot să spun? Fiecare cu propria selecție. Concluziile le trageți singuri singurei.

sursa foto: istockphoto.com

11111666666

2011-03-07T18:36:00.003+02:00

Veste mare, da mare de tot! Vine primăvara, în cele din urmă. Sâmbătă vom avea 16 grade Celsius, mi se şopteşte de undeva din spate. Aşa că, să scoatem de la naftalină adidaşii, sandalele, tricourile înflorate şi buna dispoziţie!!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar, pe mine, vremea urâtă, temperaturile scăzute, vântul şi zăpada mizerabilă mă deprimă de-a dreptul. Abia aştept să scap de starea asta de moleşeală. Să vină veselia, verdele şi buburuzele!

s-o luăm razna cu familia Irinel!

2011-03-06T17:19:00.004+02:00

De aproape o săptămână, murim cu toții încet încet. Ce-a făcut Iri? Ce-a făcut Monica? Şi Iri ce a zis? Păi şi Moni n-a mai zis nimic? A, stai,nu Moni. Monica sau doamna Columbeanu. Până la divorţ măcar.
Da, bun, deci, să continuăm. La început a fost ”Moni îl lasă pe Iri”. După, custodia și ”Irinuca rămâne la Iri!”. Apoi, Irinuca la mall şi la bar. Și pac, recursul! Vrea doar răzbunaaare!! A, da? Ieşi afarăăă (javră ordinară)! Monica şi cada sa au părăsit apartamentul de pe Calea Victoriei. WTF? Next! Monica o bate pe Irina. Irina spune că vrea altă mamă. Mama Monicăi spune că Monica este o mamă denaturată. Irinel are totul filmat. Postează pe youtube! Ka-buuum. E galben, galben, galben de breaking. Irinel face conferinţă de presă. Vă daţi seama, sunt îngrozit. Femeia asta mi-a bătut cu "bestialitate" copilul. Lacrimi, scremete, disperare.
Nu trec 24 de ore. Mama lu Moni: Irinel m-a ameninţat, d'aia am spus că Monica e o mamă denaturată. NU este o mamă denaturată, este, de fapt, o mamă foarte bună. Iar pe Irina a ameninţat-o să spună că o bate mama ei, altfel îi ia jucăriile. Bu-huuuu!

Ah, pur şi simplu nu ne putem plictisi! În curând vor apărea palme date pe uşa cheii, răpirea de la Izvorani, Irinel în direct, live şi în exclusivitate de pe calul lui Harap-Alb şi tot aşa până la Monica s-a autoexilat în America, din cauza coșurilor prea mari apărute pe față.

Oameni buni, you are killing us! Ce e asta, dramă naţională? Really now!

pierdut în tranziţie

2011-02-24T01:15:00.005+02:00

Îşi mai aminteşte cineva de puştiul din "Kramer vs Kramer"? Blondin, cu breton mare, întins pe toată fruntea şi ochi albaştri?

Justin Henry. Unul dintre cei mai tineri actori nominalizaţi vreodată la premiile Oscar. Avea doar şapte ani când a fost ales să joace în filmul lui Robert Benton.
Un start fantastic în industria cinematografică, cu atât mai mult cu cât habar nu avea cu ce se mânâncă actoria. Ai fi zis că o să rupă afişele de la Hollywood 20 de ani mai târziu.
Şi totuşi, vremea a trecut, iar de Justin nu cred că ştie prea multă lume. A mai apărut prin vreo două filme, "Finding home" şi "My dinner with Jimi", în 2003, şi cam atât.

Mai există un caz similar. Macaulay Culkin, probabil cel mai celebru actor-copil al Americii, n-a mai apărut pe ecrane de prin 94. Dar la el altele au fost problemele. Când nu ai un mediu echilibrat în care să te dezvolţi, apar blocaje. Toată lumea ştie de scandalul cu părinţii separaţi (aş fi spus divorţaţi, însă nu erau căsătoriţi), care au început să se certe prin tribunale pentru banii lui Culkin.

Sunt curioasă dacă la fel se va întâmpla şi cu Daniel Radcliffe, faimosul Harry Potter. În 2007 a jucat într-o piesă de teatru londoneză, în care a apărut gol puşcă. Îmi amintesc că s-a scris intens la momentul respectiv pe subiectul ăsta. Mulţi au fost şocaţi. Bănuiala mea e că, şi-a dorit atât de mult să nu mai fie perceput ca "micul vrăjitor", încât a ales să arate tuturor căt este de...bărbat. Avea doar 18 ani. Poate vom mai auzi de el...sau poate nu. Istoria ne-a demonstrat că se poate să fii un copil talentat şi să te pierzi undeva, nu se ştie exact unde, de-a lungul anilor.

Mă întreb, ce se întâmplă oare când ajungem adulţi? De ce se pierd oamenii ăştia în neant, aşa? Nu e ca şi cum n-ar fi avut şanse să devină actori de succes. Dincolo de contextul profesional, care poate fi favorabil sau nu, şi mă refer aici la oportunităţile de a apărea într-un film bun, cred că problemele mari sunt de ordin psihic. Ceva se întâmplă în mintea acestor copii.

Ok. Succesul la vârste fragede poate să nască monştri. Sunt de acord că poţi să-ţi pierzi balansul. Dar să-ţi pierzi talentul...asta e cu totul altceva. Şi am cel mai bun exemplu. Robert Downey Jr, un actor cu multe deficienţe la mansardă, cu absenţe lungi de pe ecran, rămâne totuşi un actor foarte bun.

Asta nu reuşesc să înţeleg. Ce anume îi blochează pe aceşti copii? Teama că nu vor fi la fel de buni ca adulţi? Sau încrederea excesivă în abilităţile lor actoriceşti care orbeşte şi poate diminua într-adevăr calitatea muncii lor?

it's movie tiiiime!

2011-02-21T16:15:00.011+02:00

În ultima vreme m-am tot uitat la filme. Mai mult acasă decât la cinema. În pat, cu laptopul în braţe, fără nimic care să-mi perturbe programul. Uşor antisocială, da. De ce? Nici eu n-aş şti să dau un răspuns. Au început să mă plictisească barurile, cluburile, rutina de vineri seara. Prefer ieşirile spontane, în locuri noi, nu foarte zgomotoase. Şi, mai nou, prefer să mă uit la filme, acasă la mine.

Week-end-ul ăsta i l-am dedicat lui Ryan Gosling. Siroposul îndrăgostit din "The Notebook" este un actor chiar bun. Îşi simte personajele şi reuşeşte să le dea credibilitate. "Lars and the real girl", "Blue Valentine" sau "Fracture" sunt printre cele mai bune filme ale sale, din punctul meu de vedere. Nici "Half Nelson", pentru care a fost nominalizat la Oscar, nu trebuie uitat.

"Blue Valentine" spune povestea destrămării unui cuplu. Îndrăgostiţi până peste cap la început, după 10 ani de căsnicie, distanţa dintre el şi ea este atât de mare, încât niciunul nu reuşeşte să salveze ceea ce a fost cândva o relaţie frumoasă. Un film realist, cu siguranţă. Oamenii se schimbă, iar sentimentele nu durează o veşnicie. Mai ales atunci când uiţi să le hrăneşti. Un film ca o lecţie de viaţă.

"Fracture", în care Gosling joacă alături de Anthony Hopkins, e din cu totul altă gamă. E un film alert, care te ţine cu respiraţia întretăiată. Hopkins este un crimnal foaarte inteligent, iar Gosling este procurorul cu un strop de inteligenţă în plus. Confruntările dintre acuzat şi avocat, căutarea asiduă a probelor incriminatorii, descălcireaunei strategii de fentare a legii foarte bine pusă la punct sunt delicioase.

"Lars and the real girl" e preferatul meu din lista celor 3. Descrie procesul de vindecare a unui om antisocial, cu deficienţe de afecţiune şi aplecare către obsesie. Lars (Gosling) îşi comandă iubita pe internet, o păpuşă gonflabilă, pe care o prezintă întregii comunităţi. Solidaritatea oamenilor din micul orăşel în care trăieşte Lars este impresionantă. Toată lumea întră în jocul său. Păpuşa devine parte activă din societate. Pe măsură ce Lars se vindecă, relaţia cu iubita sa gonflabilă se şubrezeşte. Nu vă spun finalul. Dar e un film care merită văzut.

Mai am câteva filme cu Audrey Tautou. Despre acestea însă, în alt post.

prins între lumi

2011-02-18T03:46:00.000+02:00

hei-rup. pauză. hei-rup.

2011-02-01T14:18:00.003+02:00

Începutul este de cele mai multe ori greu. Lucruri noi, pe care încerci să le înţelegi. Nedumerire, întrebări, tras cu coada ochiului. Şi apoi rotiţele încep să se învârtă. Precum un ceas vechi repornit după sute de ani de pauză. Scârţâie toate şuruburile, se urneşte greu, un hei-rup, pauză, alt hei-rup şi uşor uşor se pune în mişcare.Rotiţă pe rotiţă pe rotiţă.
Ai nevoie de timp şi răbdare. Răbdarea de a învăţa, de a înghiţi frustrarea temporară a neştiinţei. E un exerciţiu solicitant, fără de care însă nu poţi trece mai departe, o etapă absolut necesară, dacă vrei să continui şi să-ţi şi iasă.
Sunt la început de drum. Rotiţă pe rotiţă pe rotiţă.

should listen

2011-01-12T00:43:00.000+02:00

2011-01-10T23:35:00.001+02:00

Gerry Rafferty - Get It Right Next Time

dulcele pocal al iubirii de sine. george piştereanu.

2011-01-05T03:06:00.006+02:00

Este cu siguranţă un băiat frumos. Are ochii mari, negri, cu gene lungi, străjuite de sprâncene stufoase şi buze cărnoase, frumos conturate. Glasul e blând, cu tonalitate joasă, capabil să transmită vibraţii. La acestea se adaugă şi un corp înalt, bine sculptat, deşi notabil vrej tânăr.

Am văzut “Eu când vreau să fluier, fluier” undeva la începutul anului trecut. Prin martie, la Studio. Mi-au plăcut subiectul, actorii, tensiunea filmului. Nu prea am rezonat cu momentele mult prea lungi de tăcere şi nici cu multitudinea de cadre luate din spate, dar, dincolo de toate, am avut un feeling bun când am ieşit din cinema. E un film puternic, iar George Piştereanu mi se părea următorul Pitt al României.

Acum, după ce am citit o serie de interviuri cu “artistul” de doar 19 ani şi după ce l-am ascultat, subit, s-a urăţit. Din tânărul actor frumos cu mult potenţial s-a transformat într-un om urât pentru ochii unui outsider ca mine. Şi toate din cauza schimbării de percepţie, unul dintre cele mai de preţ instrumente ale “vedetelor” din toată lumea.

Eu nu cred în publicitatea negativă, care poate aduce la fel de mulţi bani precum publicitatea pozitivă. Cum ar zice Darcy, “my good impression once lost is lost for ever”, iar acest lucru poate crea mari frustrări dacă nu este gestionat cum se cuvine.

Frunzărindu-i interviurile, am descoperit un copil de 19 ani, imatur cu pretenţii de maturitate, un adolescent care îşi spune cu prea multă siguranţă părerile despre un domeniu pe care abia îl învaţă şi nu numai, care dă sfaturi, trage concluzii de viaţă şi emite prea uşor judecăţi de valoare.

Succesul e un cuţit cu două tăişuri şi am senzaţia că Piştereanu nu are prea mulţi sfătuitori pe lângă el pentru că pare anesteziat de atâta auto-admiraţie. Într-un articol din Esquire, de acum câteva luni, primul cu Piştereanu pe care l-am şi citit de altfel, George nu pare decât un băiat frustrat, lăudăros, care nu vrea decât lăzi de arginţi în viaţa asta. N-a împrumutat nimic de la personajul său Silviu, nici măcar la nivel declarativ.

E păcat. Are doar 19 ani, a făcut un rol de zile mari în filmul ăsta, a fost premiat şi lăudat şi a stat alături de un om care a muncit extraordinar de mult pentru a-şi duce la capăt studiile cinematografice în State. Florin Şerban i-a pus pe mână un personaj frumos. Dacă privitorii învaţă de la personajele pe care le urmăresc, n-ar trebui şi actorii să înveţe de la personajele pe care le joacă? Păcat de puşti. Ar trebui să-şi angajeze un consilier de imagine care să-l mai tragă de mânecă din când în când. Sau să se maturizeze.

Citiţi un interviu cu Piştereanu în Adevărul aici şi ascultaţi-l aici.

rise and shine, pipal!

2011-01-04T00:50:00.000+02:00

frişca, cireaşa şi bomboana pentru cei 5

2010-12-18T17:17:00.005+02:00

Ok. Aş putea să încep cu „o să-mi fie dor de voi” sau aş putea să postez aici zecile de replici memorabile ca să putem reveni la ele din când în când şi să ne amintim că a fost frumos. N-o să fac asta.
Dar simt, aşa cum simţiţi şi voi, că a fost o perioada frumoasă, demnă de ţinut undeva aproape de căuşul sufletului. Nu se întâmplă des ca şase oameni să se sudeze atât de bine, folosind doar măreţele mijloace puse la dispoziţie de internet, dar..iată că s-a întâmplat. Şi mi-a plăcut.
Mi-am zis mereu că omul sfinţeşte locul. Că cel mai prost loc de muncă se poate transforma într-o minune dacă eşti alături de oamenii potriviţi, că cea mai proastă vacanţă poate deveni concediul vieţii, dacă împarţi cu cine trebuie şi nu în ultimul rând, că cea mai plictisitoare petrecere poate deveni cheful anului, dacă ştii să have fun dincolo de notele mai mult sau mai puţin inspirate.
Încă o dată mi s-a confirmat că nimic nu e mai important în viaţa asta decât să găseşti oameni mijto, care să te ajute să simţi, nu să lâncezeşti. Să faci o selecţie atentă a celor din jurul tău, pentru că la ei este cheia. Părinţii, se ştie, nu ni-i alegem, însă prietenii sau locurile de muncă, da. Felul în care vrem să trăim, da. Că vrem să acceptăm sau nu, oamenii din jurul nostru ne influenţează. Stările noastre proaste pot fi accentuate de stările lor proaste sau, şi mai rău, buna-noastră dispoziţie poate ajunge pe fundul coşului de gunoi dacă alţii sunt extrem de prost-dispuşi. Aşa merg lucrurile. Oricât am încerca să ne conservăm starea de bine la un moment dat, inevitabil ne afundăm şi noi odată cu ceilalţi, daca ei sunt gri petrol 24 din 24.
Dincolo de condiţiile create de mediul extern, este imperios necesar ca şi noi să avem un cuvânt de spus. M-am blamat şi mă blamez în continuare pentru anul ăsta sau mai bine spus pentru primele 8-9 luni. Am fost confuză, bezmetică, am căutat nişte răspunsuri pe care nu puteam să mi le dau decât eu, doar că nu am fost pregătită să le accept şi să mi le asum.
M-am vindecat undeva spre sfârşit de an. Şi datorită vouă. Nu aveţi cum să ştiţi, nici nu aveţi de ce să ştiţi ce s-a întâmplat prin viaţa mea anul ăsta, dar m-aţi ajutat să mă vindec. M-am ordonat în gânduri şi activităţi şi am revenit, în cele din urmă, la vechiul eu. Mai matură, mai călită, mai blândă, dar eu.
Din punctul meu de vedere, alături de permis sunteţi în topul lucrurilor pe care le-am făcut bine anul ăsta. Cu drag, devotament şi multă, multă loialitate. Dacă e să trag linie, nu ştim destul de multe despre noi, dar am ajuns să vă simt. Şi asta este marea mea victorie. Vă simt când sunteţi abătuţi, nervoşi sau puşi pe şotii şi glume de păstrat la borcan. Cred că asta înseamnă chimie. Să-l simţi pe cel de lângă tine.

Mă bucur sincer că v-am cunoscut şi recunoscut. Aveţi aprecierea mea profesională şi, mai ales, personală. Nu e cea mai uşoară perioadă, dar ne-am descurcat cu brio şi ne-am arătat unii altora că suntem nişte oameni frumoşi. În zilele noastre, e din ce în ce mai greu să dai de astfel de oameni, dar iată că se poate.
Nu vă declar iubirea mea eternă, dar vă respect pentru ceea ce sunteţi şi ceea ce mi-aţi dat în ultimele luni.
Cele mai bune gânduri pentru voi, cei 5.
Mă-nclin.

ps: eu aşa ştiu să spun "papapapapapa"

minunat. pur si simplu :)

2010-12-18T16:06:00.000+02:00

et pourtant :)

2010-12-13T13:06:00.000+02:00

c 'est beau la vie :)

2010-12-13T12:29:00.000+02:00

trei chipuri. trei vieti. afganistan.

2010-12-10T18:34:00.002+02:00

Am trei chipuri intiparite in minte. Trei perechi de ochi privind usor in gol, cateva zambete fortate si o incordare continua in cautatura. I-am intalnit aseara, pe tren, in drum spre Bucuresti. Au urcat la Buzau, trei barbati obisnuiti, nici inaltii ca brazii, nici cu pachete de muschi, nici prea grasi, nici prea slabi. Obisnuiti.

Mi-au atras atentia pentru ca purtau haine army, noi, cu stampila de Romania pe brat si aveau in spate tone de bagaje. Mi-am dat seama ca se pregatesc sa plece in vreo misiune din discutiile pe care le purtau, discutii la care am tras cu urechea inevitabil. Stateau de-a dreapta mea.

Am inceput sa vorbim, Ei curiosi, m-au intrebat la ce lucrez. Aveam laptopul deschis si tastam ca nebuna cuvinte de business. Eu curioasa, i-am intrebat unde pleaca. Si am inghetat cand mi-au spus in cor, asteptand reactia mea previzibila, de altfel: Afganistan.

“Am stat patru luni si jumatate in cantonament la Craiova. Patru au murit in timpul antrenamentelor”, mi-a spus unul dintre ei. Sangele mi-a inghetat, inca o data, in vene. Nu avea rost sa intreb de ce pleaca. Era evident. 18.000 de euro in sase luni. “Nimeni nu pleaca de gras ce e”, mi-a spus altul, privind in zare in timpul ce fumul din tigara se ridica navalnic in aerul si-asa amar.

Ce puteam sa le spun? Bafta? Sa va intoarceti in viata? I-am privit cu atentie, i-am ascultat, i-am inteles dar am simtit ca efortul si riscurile sunt prea mari. Nu te duci la moarte sigura acolo, dar nici nu pleci cu siguranta ca nu vei muri.

Din cand in cand sunau telefoanele. Sotiile. Incordarea se simtea in aer, desi fiecare isi deschisese cate o cutie de bere si incerca sa faca glume. Rasetele sunau a ras, dar pentru urechile mele, erau sunete gajaite, mai degraba fortate din gat, plecand din piepturi care se ridicau usor a resemnare.

Mi s-a facut mila. Cui ii este usor in perioada asta, in tara asta? Dar sa pleci la mii de km departare, sa-ti lasi familia, femeia iubita, copiii, parintii, prietenii mi se pare un sacrificiu enorm pentru 18.000 de euro. Prea mare. Poate sunt eu mai sensibila, mai egoista, mai slaba, femeie.

Nu stiu daca le admir curajul sau sa le blamez disperarea.

Am trei chipuri intiparite in minte si alte 1.197 suflete in gand. Toti pleaca in lunile astea doua, decembrie si ianuarie, pe un camp care nu e al nostru, nu e sufletul nostru acolo. Sacrificatii diplomatiei. Am o singura dorinta, una singura. Ca in urmatoarele sase luni sa nu citesc vreo stire despre inca unul de-al nostru care a platit cu moartea incapacitatea unui stat de a asigura un trai minim, decent oamenilor sai.

melodia mea de 1 Decembrie

2010-12-01T08:08:00.001+02:00

nişte incapabili, domnule!

2010-11-30T21:38:00.007+02:00

Aşa+i că românii nu fac niciodată nimic bine? Bine însemnând aşa cum trebuie, profi, ca la carte. Nu ştim să facem presă, nu ştim să facem televiziune, nu ştim să facem publicitate, nu ştim să conducem o companie, nu ştim să producem, nu ştim să accesăm fonduri europene, nu ştim să facem politică,nu ştim să facem filme, nu ştim să scriem poezii sau cărţi....ce mai, v-am zis, nu ştim să facem nimic.

Am aşa un imbold agresiv când citesc despre cât de incapabili suntem încât, dacă aş fi Captain Planet i-sş pune pe toţi la 100 de metri sub pământ. Vorbim cu mare graţie, respect şi devoţiune despre europeni, americani, japonezi şi cât de inteligenţi, capabili şi muncitori sunt ei.

Flash news! Şi românii sunt. Numai că niciodată nu ştim să spunem ceva de bine despre ei dacă nu lucrează la NASA, Microsoft sau Apple sau orice companie, instituţie respectată vreţi voi. Ba încă, şi atunci se găsesc unii care să speculeze asupra modului în care oamenii ăştia au ajuns acolo.

Suntem un popor constant nemulţumit, critici pană la limită, ciufut şi sculat pe partea greşită a patului parcă zilnic.

Jurnaliştii au fost criticaţi şi răscriticaţi pe toate blogurile, site-urile şi de către oricine a intrepretat libertatea de exprimare ca undă verde la scurgere de rahat. Sunt jurnalist, mai bun, mai prost, asta ştiu să fac, asta fac de trei ani de zile dar, zău, m-am săturat să mă ia lumea de proastă doar când pronunţ cuvântul hulit "jurnalist". Să ridice mâna cel căruia nu i s-a întâmplat o dată cel puţin în ultimii doi ani să fie pus într-o poziţie nefavorabilă doar pentru că e jurnalist.

Mai nou, citesc de ceva vreme pe un blog popular că publicitarii sunt la fel de proşti, netalentaţi, mâncători de bani. Şi sunt convinsă că astfel de afirmaţii vor continua până când şi publicitarul va ajunge să plece ochii în pământ.

Eu nu spun că nu este utilă critica. De multe ori e constructivă. Dar aşa nu se mai poate. De vreo 4-5 ani încoace, de când toată lumea face marketing şi a auzit ce înseamnă publicitatea, mi se pare că se duce o campanie continuă, cel puţin în online, de a băga ţara asta, şi aşa amărâta, în fundul coşciugului cu rahat.

Mai rău e că, dacă încerci să arăţi cu degetul către un om care face nişte lucruri mijto, caţele cu numele de bloggeri, şi nu numai, vor găsi un motiv, ceva, să diminueze importanţa sau calitatea lucrului făcut de omul respectiv. Suntem o naţie de laşi, intriganţi şi invidioşi, incapabili să recunoaştem calitatea sau talentul nici dacă ne loveşte cineva cu satârul între ochi.

Proiectul X - un rahat, campania X - un rahat, omul X - un nimeni. Dar ia să spui, proiectul X al suedezilor sau campania X a englezilor sau omul X, de la nush ce multinaţională sau cu nush ce premiu internaţional, şi să vezi cum se schimbă atitudinea. A, da, respect, bravo, mijto! Seriously!

Dacă nu facem noi ceva ca să schimbăm percepţia asta, dacă nu luptăm noi pentru noi, cine o sa vină? Poate Putin. Sau Obama. Că la ei se poate orice, oricând, oricum şi, bineînţeles, oriunde.

Şi eu sunt o fiinţă critică. Recunosc. Dar de fiecare dată când am avut ceva de spus, am facut-o cu limită. Critic anumiţi politicieni, nu pe toţi, critic nişte jurnalişti, nu pe toţi, critic nişte spoturi, dar nu pe toate. Iar ceea ce ţine de arta / cultură este întotdeauna subiectiv şi trebuie exprimat ca atare.

O să ducem ne naibii într-o zi şi singurii vinovaţi suntem noi.

sursa foto: 1099.com

vremuri vechi

2010-11-10T19:50:00.002+02:00

M-am îndrăgostit subit de alb şi negru, de chipurile tinere ale bătrânilor de azi, de mirosul de vechi îmbibat cu amintiri. De acordurile simple, puternice, începuturile. De imaginile gri brodate ale filmelor de demult.
Am găsit arhive de emisiuni vechi, în care se vorbea frumos despre lume, despre adevăr, despre pasiune şi iubire de seamăn, de părinţi, de meserie, de ţară.

A murit Adrian Păunescu. Poate ar trebui să-i spun domnul Păunescu. M-a surprins moartea lui. Amintirile mele, prea puţine, îmi conturau în minte un om care scrie poezii, unele mai bune, altele mai proaste, care are un timbru vocal extraordinar şi pe care îmi plăcea să-l ascult. Anii au trecut, s-a întâmplat ceva cu politica, l-am ignorat. Am uitat.
A murit, iar televiziunile au început să vuiască cu imagini de acum 30-40 de ani. Şi am înlemnit. Păunescu tânăr, determinat, talentat, puternic, domina mulţimi. Câţi oare s-ar mai aduna azi să asculte poezie pe un stadion? Câţi ar face faţă unei asemenea mulţimi doar cu poezia şi vocea? Am citit despre libertatea cu linguriţa dată Cenaclului Flacăra de comunişti. Şi ştiu că pe atunci nici nu aveai cine ştie ce activităţi care să-ţi bucure sufletul. Dar, mie mi s-a strâns stomacul când l-am văzut, când l-am auzit. Păunescu a avut suflet de artist. Iar artiştii, adevăraţii artişti, bineînţeles, simt lumea la alte dimensiuni. Însă oameni suntem toţi. Toţi ne confruntăm cu tentaţii, toţi luăm decizii proaste, toţi greşim, toţi. Modul cum simte sufletul n-are legătură cu raţiunea. Şi oricine susţine altceva, înseamnă că nu se cunoaşte pe sine sau, şi mai rău, că nu vrea să se cunoască. Păunescu a avut un suflet aparte.

Pornisem de la alb şi negru şi vechi pentru că, odată cu Păunescu tânăr, am conştientizat fascinaţia mea pentru trecut. Nu al meu, al mea e prea aproape. Trecutul ăl mai îndepărtat, cu vreo 50 de ani în urmă. Şi mai departe, până la 1700-1800.
Cea mai frumoasă pauză de prezent e trecutul.

bravo, BCR!

2010-11-10T19:25:00.004+02:00

Pentru că sunt talentaţi şi România nu ştie ce să facă cu ei. Felicitări, BCR! Copiii au fost selectaţi la Gala BCR Speranţe. Mai multe informaţii despre campania BCR găsiţi pe site-ul companiei. Aici. si pe pagina de Facebook dedicata.

27 octombrie, la Ateneul Roman

2010-10-26T01:01:00.000+02:00

www.cruciudaculturii.ro

2010-10-20T10:40:00.002+02:00

"fraza este un burete care inglobeaza senzatii." - Mircea Cărtărescu

te salut, mileniul 3! institutia umoristica Dem Radulescu

2010-10-20T10:36:00.000+02:00

picaturi

2010-10-18T14:23:00.002+02:00

Multa apa se prelinge
ba p-un nor, ba pe un geam,
se ineaca frunzele
fug din ram.

tar-tar-tar, sopteste-un clinchet
portativ facut din roua
vai-vai-vai, se-aud insecte,
ce mai ploua!

hai in pat, sub plapumioara
sa ne-ascundem, dragul meu,
ia o carte si-o laterna,
sa-l chemam pe Dumnezeu.

e-mail

2010-10-18T14:15:00.002+02:00

Gargauni molcom pasesc
prin sistemele de vene
beau cafea cu mere terci,
ce placere!

zumzaieli de zumzaiala
pravalesc tone de fluturi
trag un fum dintr-o tigara,
scrum te scutur.

sloi de gheata ghetulie
tremura prin degetele
iau un pix, mai scriu cuvinte
tolanita in himere.

pretul pretului s-a dus
bursa iar imi joaca feste
send un e-mail si s-a dus
pfiu! ce veste.

toamna tarzie

2010-10-17T19:42:00.002+02:00

Un pahar de vin
Si-o scrisoare murdara
Asteapta cuminti
Pe masa de afara
Sa le ard, sa le uit
Sa le-ascund ? Ce sa fac ?

Am o soapta in dreapta
Ma forteaza sa tac
Sa nu-ntreb, sa nu stiu,
Sa sterg fara foc.
Draga mea, prea tarziu,
S-astept ? Nu mai pot.

M-a prins oboseala.
Lipsa de chef, plictiseala.
E doar vin. Il voi arunca.
Iar cuvintele sunt atat de goale
Nu-mi mai dau racoare
Prefer sa le ard

Nu ma judeca,
Soapta mea cea draga
M-am schimbat la gust
Acum vreau doar fraga
Dulce si suava
Si cuvinte moi
Zumzet fara ploi.

trenuri. 2.

2010-10-08T22:45:00.002+02:00

**************************************

Am saci de ciment
Pe umeri şi glezne
Ochii se-apleacă
Pleoapele-s grele
Am globuri turtite
în tălpi.

Fruntea se lasă
Gura îmi cască
Genunchiul mi-e moale
Şi spatele beton.
Buzele tremură
mi-e somn.

************************************

Are foc în privire
Şi cearcăne valuri sub ochi
Gândaci negri în gânduri
Şi-n vene, şi-n tot.

Renunţă la jocuri,
Păpuşi şi lumini
Fumează doar scheme
Cântă imnuri de câini
Tace mâlc şi când urlă.

Nu vrea. N-a vrut. Dar nu poate.
Respiră în ură
Se-ncordează şi-n coate
Stropeşte cu sânge
Pereţi prea murdari.
Se termina o varsta.
Se termina in van.

*************************************

trenuri. fior.

2010-10-07T22:08:00.002+02:00

**********************************

Huruit neoprit
Am extaz de amor
Te gâdil cu pleoapa
Ochiul e gol
Şi mi se face
sete de mor
de pielea ta dulceagă.

Urlet din ceruri
Urlet din gât
Un picior te atinge
Stomacul se frânge
Am un fior mut
Şi mi-e dor
De sărutul tău plin.

***********************************

Picuri de gri
cad din ochii tăi
în palma mea

Şoapte cu aburi
se preling prea rar
în talpa ta

Ne-alergăm venele
Cu frenezie
pe ziduri murdare

Ne oprim pentru aer
ne privim
nerăbdare.

*********************************

trenuri. femeia.

2010-10-07T22:01:00.002+02:00

*******************************************

Te văd răscolind agitată
prin trecuturi cu cărţi şi reviste
Ochiul e ager,
Mintea turbată
Pasul alert
Mâna prin aer
Vorbele şuieră
Vocea se crapă
Vino, iubito,
Să-ţi muşc buzele roşii
şi mâna luxată.
Căci Dumnezeu a zis:
Să fie linişte!

***************************************************

La primul război
Cine aruncă săgeata?
cine acceptă supus?
cine e fata?

La primul sărut
Care buză-i mai dulce?
Care vis mai frumos?
Care vintre se rupe?

La primul eu te...
Unde-i fiorul mai tare?
unde-i floarea mai blândă?
unde-s ochii de mare?

La primul mormânt
cine aruncă pământul?
cine sărută şi te...?
Cine-ngheaţă cuvântul?

Femeia.

**********************************************

trenuri. de moarte

2010-10-07T21:48:00.002+02:00

*****************************************

Amurgul e greu
ne sufocă acceptarea
Petale de flori
cad pe punţi şlefuite
Marea îngână
praful nostru de stele
şi sufletul bate
chemarea pripită.

100 de ani
se-mbulzesc în dorinţe
Timpul lung e prea scurt
Ţărâna-i prea neagră
Regretele curg
pe ultima tabliţă
Tic-tac-uri de aer
înghit disperarea

În visul dintâi
al trupului mort
Stau chipuri şi..
amintiri răsfrânte
Tu, suflet amar,
Regretă acum
Cele 1001 de cuvinte
nerostite.

Te poartă prin porţi
şi raiuri senine
Treci poduri de-aramă
triste poveşti
Înghite-ţi soarta
Sărmane hoinar
Căci gândurile tale
au lacăt
pe veci.

******************************************

Ochii ei de mărgea
şi pielea pufoasă
Mă bântuie-n vise
cu turte de casă
Mă târâie-n timp
Când aveam 10 ani
şi umblam prin copaci
cu fructe-n ghiozdan.

La Crăciun m-ai chemat
Mi-ai spus că se termină
Eu credeam că glumeşti
sau că anii-s de vină
Am plâns amândouă
Cât de rar ne vedeam
Tu ştiai că te pierd
Eu speram să mă-nşel.

Acum, am un dor în piept
de mărgeaua ta
şi pielea pufoasă
şi turta de casă.
Aş fi vrut doar un pic să mai stai
Să mă vezi mireasă
şi fată de casă.
Bunica mea.

*******************************************

solo sax Tim Jensen

2010-09-22T02:57:00.000+02:00

2010-09-22T02:37:00.004+02:00

"să nu spui niciodată un cuvânt care nu se poate lua înapoi, pentru că inima are memorie" - Stela Popescu

sursa foto: Cancan - evident

sa ne bucuram cu Malaele, zic!

2010-09-20T23:15:00.000+02:00

doruri, optimism şi multă, multă iubire

2010-09-20T22:03:00.006+02:00

Mi s-a făcut dor de o îngheţată cu fistic pe marginea lacului Cişmigiu. Şi de bicicletă, şi de Cicloteque. Şi de lâncezit liniştită şi relaxată la o masă cu acei prieteni pe care nu i-am mai văzut de foarte multă vreme. Mi s-a mai făcut dor de un film românesc. O să mă duc la "Marţi, după Crăciun".
Şi mi s-a mai făcut aşa un dor de toamna de acasă. De frunzele leneşe înşirate pe aleile din parc, de liniştea şi zămbetele sincere ale oamenilor mei buni la suflet ca pâinea coaptă abia scoasă din vatră.
Mi-e tot mai dor de bunica.

Azi noapte am visat un curcubeu. Eram într-o rochiţă albastru marinăresc, lungă până-n tălpi şi mă plimbam pe marginea unui trotuar murdar. Plouase. Eram udă până la piele, iar eu priveam curcubeul. Sunt minuni pe care nu le înţelegem. Sunt detalii atât de mici care ar trebui să ne arate cât de frumoasă este lumea creată de cineva acolo sus pentru noi, dar noi alegem să le ignorăm cu desăvârşire, din obişnuinţă.

Obişnuinţa asta a noastră cu lucrurile, cu oamenii, cu fenomenele din jurul nostru e ca un văl de arăboaică tras peste ochi. E opac şi nu vezi nimic prin el. Şi dintr-odată, doar în anumite momente, vălul cade şi ne trezim nu dintr-un coşmar neapărat, cât dintr-o cruntă neştiinţă.

Ar trebui să iubim mai mult, să cinstim mai mult, să apreciem mai mult ceea ce ni s-a pus în faţă când ne-am născut: dimineţile cu soare crud, serile de toamnă plăpânde, frunzele, muzica paşilor noştri dezgoliţi pe podea sau pe asfalt, sau pe nisip. Ar trebui să iubim mai mult ploaia, pentru că ne curaţă. Şi tot aşa, de la lucrurile cele mai simple şi atât de comune că nu mai stă nimeni să le conştientizeze, la cele complexe, adică oamenii. Ar trebui să ne iubim mai mult părinţii, pentru că ne-au dat viaţă şi s-au chinuit să ne crească, bunicii, pentru că ne-au adus pe lume părinţii. Ar trebui să iubim mai mult oamenii care ne liniştesc pe dinăuntru. Să-i ţinem ca pe-o pojghiţă de lumină în căuşul palmei, să-i apreciem şi să-i apărăm de cei care vor să le facă rău. Ar trebui să iubim mai mult oamenii în general, şi poate aşa, vom ajunge să ne iubim mai mult pe noi înşine.

Dumnezeu a lăsat cel mai frumos sentiment de pe Pământ: iubirea. Iubirea faţă de orice, ataşamentul, empatia, solidaritatea, sprijinul. Avem tendinţa să ne închidem sufletul când întâlnim şi avem experienţe nefericite cu oameni nefericiţi. Dar nu e bine să faci asta, pentru că şi tu vei deveni la fel de nefericit.

Am prieteni care mă blamează pentru idealismul şi iubirea mea de frumos din oameni. Mă blamează până la prostie crasă, pentru că nu mă adaptez regulilor de egoism perfid la care se supun voluntar sau involuntar oamenii zilelor noastre, ei inclusiv. Am tot încercat, încărcându-mă cu furia omului de care simte că alţii îşi bat joc, şi nu mi-a ieşit decât o listă de frustrări care nu-mi dădeau pace noaptea. Şi iată, nici somn bun nu mai aveam. Merită? Bineînţeles că nu, după ce m-am descărcat de toată povara listei câtorva prieteni de suflet. Nu merită şi punct.

Am reînceput să scriu, se vede. Uşor temătoare şi atentă, pentru că internetul ăsta e o lume cu două tăişuri. Nu ştii cine te citeşte, ce imagine îşi face despre tine sau cum te judecă.
Pănă una alta, susţin sus şi tare, precum colegul de blogărit Paul Radu Mircescu: iubiţi-vă mult!

Scott D. Davis

2010-09-20T00:49:00.001+02:00

Scott D. Davis are 47 de ani, s-a născut în California şi este considerat un pianist al New Age. Mai multe despre el găsiţi pe site-ul său oficial: www.inspiringpiano.com.

5 minute

2010-09-19T23:38:00.002+02:00

Rupe 5 minute din vârtejul de gânduri. Caută-ţi un loc înalt, undeva sus, cât mai sus. Întinde-te şi priveşte cerul de deasupra noastră. Miile de luminiţe, ca miile de vieţi şi destine. Unele strălucesc mai aprins, altele se sting, altele ai senzaţia că mor. Şi printre ele, sunt câteva luminiţe care păşesc uşor şi merg către...ele singure ştiu ce. Aparent, unele cad. Se aruncă precum un paraşutist începător, cu teamă. Aparent, altele îşi fac drum printre miile de luminiţe. Înaintează şi înaintează cu siguranţa omului care şi-a găsit drumul.
Din miile de stele, doar câteva îşi găsesc drumul, doar câteva strălucesc, doar câteva cad. Restul stau în amorţire. Îşi reiau locul în fiecare noapte pe cerul muritorilor şi aşteaptă. Unele sunt mulţumite cu aşteptarea, pe care în timp o transformă în stare permanentă şi ajung să nu mai aştepte nimic. Altele, aşteaptă în speranţa că se va schimba ceva, că vor începe să caute, că vor cădea, că vor străluci mai aprins.
Şi oamenii pot fi categorisiţi după aceste tipuri de comportament stelar.
Rupe 5 minute şi gândeşte-te în ce categorie intri. Străluceşti, cauţi sau aştepţi? Cum e mai bine? Să străluceşti, să cauţi sau să aştepţi? Cum eşti şi cum vrei, de fapt, să fii?

colecţia mea

2010-08-22T14:43:00.004+02:00

Azi am dat drumul unui alt blog. Se numeşte "colecţia de interviuri" şi acolo, între pereţii primitori ai blogspotului, voi încerca să adun gândurile unor oameni care ating / schimbă ceva în mine prin creaţiile lor.

Îl găsiţi în blogroll-ul meu, dar şi la adresa: http://colectiadeinterviuri.blogspot.com/

Nu e pentru trafic, nici măcar nu e pentru alţii. Colecţia este a mea, pentru fiecare moment în care voi avea nevoie să-mi reamintesc cum e în alte lumi, în alte minţi, urmând alte scheme de viaţă. Sunt dispusă să o împart cu voi, aştia puţini care mai treceţi pe aici, şi atât.

Azi îl avem în prim-plan pe Cristi Puiu. Enjoy!

hymne à l'amour

2010-08-22T14:07:00.001+02:00

Patrick Fiori & Lara Fabian - Hymne à l'amour

Îi tot ascult de vreo câteva zile încoace. Sunt tare frumoşi :)

Dolores O'Riordan a României

2010-08-22T13:55:00.000+02:00

Jazzadezz - Vel
ps: sunt români :)

picuri de istorie tv

2010-08-19T02:34:00.008+02:00

Trei oameni şi toţi trei, dragă Doamne! Au schimbat, au inovat, au reinventat televiziunea în România. Îşi mai aminteşte cineva ?

Mă uit la pozele lor şi îmi imaginez cum ar fi fost dacă le-aş fi auzit măcar vreo 3 ore poveştile. Cum i-aş fi ascultat cu ochii mari, sorbind cu grijă fiecare cuvânt, înregistrând fiecare grimasă, mişcare a capului, o ochilor sau a mâinii drepte. Sunt norocoşi cei care au lucrat cu ei, sunt norocoşi cei pe care i-au iubit şi, cei mai norocoşi sunt cei care s-au bucurat de roadele talentului şi muncii lor, fără să aibă habar de identitatea celui care le-au adus bucuria.

« Pe cai, copii ! »

Despre revelioanele din perioada comunistă nu ştiu foarte multe. Am văzut câteva fragmente în reluare în perioada post-decembristă, când eram abia o fătucă, şi am mai găsit frânturi pe internet. Scenete cu Toma Caragiu, Amza Pellea, Mihaela Runceanu sau Anda Călugăreanu. În spatele lor, a actorilor, a întregului spectacol, stătea un om poreclit Şeriful sau Mon Colonel. Tudor Vornicu.

Vornicu şi-a dedicat viaţa Televiziunii Române. A fost ziarist sportiv, corespondent Agerpress la Paris şi ulterior director de programe la Divertisment în TVR. Octavian Sava spunea « TVR înseamnă Tudor Vornicu şi Restul ». Emisiunile şi zecile de Revelioane cu care s-au hrănit românii în vremuri când alimentele erau precum păsările iarna, pe ici pe colo, au fost gândite, create şi muncite de un om care, până şi pe patul de spital era preocupat de filmări şi montaje. În limbajul egoiştilor de azi, ai putea spune : « şi la ce i-a folosit ? ». Oamenii geniali şi dedicaţi sunt rari, iar în prezentul nostru şi mai rari.

Nu-i ştiu emisiunile, însă oamenii cu care a lucrat vorbesc foarte frumos despre el. Profesionist, perfecţionist, lider şi tată, ca un diriginte de suflete. A murit la 63 de ani, în aprilie 89, cu puţin înainte de Revoluţie. « Ăştia spun că îmi bălteşte inima în sânge », i-a spus în noaptea dinainte să moară bunului prieten Octavian Sava.

Pe lângă Revelioanele marca Vornicu, au mai existat şi emisiuni precum : « Album duminica ! », "Post Meridian", "Punct". "Contrapunct", "Gala Desenului Animat", "Metamorfoze", "Cum vă place?", "Parada duetelor" sau «De la A la... Infinit», care stau sub bagheta aceluiaşi realizator.

Televiziunea în România a început cu Tudor Vornicu. În 2008, Annie Muscă, o admiratoare şi o nostalgică a programelor de divertisment rulate de Vornicu la televiziunea public în perioada comunistă, şi-a făcut debutul literar cu o carte despre viaţa vrânceanului din TVR. Cartea, intitulată sugestiv “Tudor Vornicu”, a fost publicată de Editura Terra din Focşani. Nu ştiu dacă autoarea mai are exemplare însă, dacă vrea cineva să afle, îi poate trimite un e-mail la animusca@yahoo.fr.

« Toată televiziunea este o joacă, şi dacă te joci frumos, e imposibil să nu iasă bine. »

În 1995, când eu nu aveam nici măcar 10 ani, m-am îndrăgostit. Era a doua emisiune pe care o urmăream aproape pe nerăsuflate, după Abracadabra, bineînţeles. Îmi amintesc şi acum cântecele lor şi, dacă nu mă înşală memoria, am acasă şi o casetă cu ei. În 1996, emisiunea câştigă Trandafirul de Argint la Festivalul de la Montreux, cel mai mare festival de televiziune din lume. Cred că atunci mi-a zburat pe la urechi prima dată numele lui Titus Munteanu, al doilea om care a revoluţionat televiziunea în ţara noastră, cel care a continuat munca lui Vornicu la TVR.

« Ce conteaza cel mai mult in realizarea unui divertisment de succes? Exista o stiinta anume?

- Totul conteaza. Cand gandesti o emisiune, trebuie sa vizualizezi totul: de la decor la prezentator, de la etapele emisiunii la public. Si, din nou, telespectatorul trebuie mereu surprins, si cu idei noi, dar si in cadrul aceleiasi idei, sa apara noi si noi lucruri interesante. Tuturor celor cu care am lucrat, eu le-am spus sa vina cu ceva inedit. Suntem televiziune, nu radio, deci privitorul trebuie captat permanent la nivel vizual. Daca nu incerci acest lucru, pierzi partida, pentru ca omul se plictiseste foarte repede. Nu eu am inventat aceste lucruri. Tot ce stiu am invatat de la Tudor Vornicu. Tot timpul ne spunea: "Vine festivalul de la Montreux (cel mai mare festival de televiziune din lume), aduceti-mi lucruri noi, pregatiti-va, creati!". Asa le spun si eu tinerilor de azi - sa-si imagineze mereu ceva mult mai interesant decat ceea ce exista pe piata in momentul respectiv. Tot timpul este loc de mai bine, ba chiar cu acest gand trebuie sa mergi mai departe. Un lucru esential in aceasta "stiinta" a televiziunii este echipa.”, interviu acordat în 2008 revistei AS

Prima iubire a lui Munteanu însă, nu a fost televiziunea, ci flautul. Absolvise Conservatorul, unde era şi profesor în momentul în care a ajuns la TVR. Titus Munteanu a dat românilor « Şcoala Vedetelor », dar şi « Astă seară ne distrăm în familie », « Un trio formidabil », “Duelul Vedetelor”, “Numai cu acordul minorilor”, “O dată-n viaţă” sau “Echipa Fantastică”, formate tv 100% româneşti care au înregistrat audienţe deloc de neglijat.

N-am mai auzit nimic de el în ultima vreme, nu ştiu ce mai face, probabil, sper eu, lucrează la nişte proiecte noi. Interesant este că fiul lui, Radu Muntean, a luat drumul regiei şi poate fi pe drept încadrat în noul val de regizori români. Pentru cine nu ştie, Radu Muntean a regizat « Furia », « Hârtia va fi albastră » şi « Boogie ».

Despre cel de-al treilea geniu in formate tv si preferatul meu, în următorul post.

Surse: Tudor Vornicu - Jurnalul National, Jurnalul.ro, Mirolara
Titus Munteanu - Formula AS, Adevărul, Jurnalul

îngerului meu

2010-08-16T01:59:00.002+02:00

Mergeam agale pe un drum bătătorit de ţară. În jurul meu, oameni, mulţi oameni. Mai tineri, mai bătrâni, oameni de tot felul adunaţi în grupuri mixte pe lângă porţile caselor de pe uliţa principală a satului. M-am trezit pe drum, deodată, neştiind exact momentul în care am părăsit casa.

Priveam la peisajul ăsta vechi de când e lumea şi mi se părea că recunosc satul lui Moromete, atât de bine descris de Preda. Satul românesc, în forma sa arhetipală. Aşa cum îl ştim de la bunicii noştri, aşa cum îl ştim din cărţi şi din filmele vechi. Şi în timp ce mergeam, ai venit tu. M-ai luat prin surprindere. Nu te-ai prezentat, nici măcar nu mi-ai dat bineţe. M-ai luat în spatele tău aşa, fără să-mi spui de ce, fără să-mi spui cine eşti şi de unde vii şi, mai ales, fără să-mi spui unde mergem. M-ai ridicat în spatele tău, ţi-ai împletit coatele cu genunchii mei şi ai început să mergi.

În visul meu, nu te-am întrebat nimic. Ar fi fost anormal dacă eram în viaţa reală. De obicei pun întrebări, mă zbat, îmi iau câteva momente să mă lămuresc ce facem exact. Dar eram într-un vis. Visele nu seamănă întotdeauna cu realitatea.
ŞI te-am lăsat să mă porţi în spatele tău. Am vorbit, mi-ai povestit despre tine şi muzica ta, despre viaţă, despre emoţii, despre oameni. Te ascultam cu atenţie, comentam, rădeam. Mă simţeam deodată mult mai bine decât păşind alene prin praful de pe drum. M-am aplecat de vreo câteva ori să-ţi văd chipul, dar n-am reuşit. N-am putut decât să-ţi privesc obrazul drept, să-ţi citesc ochiul vesel şi nasul doar un pic coroiat. Aveai urme de zâmbet. Mă frustra că nu puteam să te privesc pe de-a-ntregul, dar m-am obişnuit repede cu situaţia. Era bine în spatele tău.

Şi am mers aşa secunde întregi în visul meu. Am alergat ca lumina şi am ajuns în oraşul pe care îl ştiam drept casă în urmă cu mai bine de cinci ani. Şi acolo, îţi aminteşti şi tu, te-am rugat să mă dai jos. Am intrat într-o cameră şi am retrăit alături de tine experienţa dezamăgirii din urmă cu doar câteva luni. Am strigat, am aruncat, am renunţat şi am ieşit glorioasă cu tine de mână.

N-ai fugit, nu te-ai speriat, nici măcar nu mi-ai făcut vreun reproş, aşa cum probabil s-ar fi întâmplat în viaţa reală. M-ai ridicat iaraşi în spatele tău şi ai început să alergi ca în povestea lui Harap-Alb, peste mări şi peste ţări într-o clipire de ochi. Îţi văzusem chipul însă de data asta. Erai blând şi frumos, cu ochi plini de căldură. Păreai altfel decât în imaginea construită din profil. Când te-am privit în ochi prima dată, pentru o miime de secundă, am simţit liniştea şi frumosul. Întregul tău corp transmitea lumină, speranţă şi echilibru. Nu m-ai părăsit nicio clipă. Ai stat mereu în spatele, în stânga sau în dreapta mea. M-ai lăsat să-mi termin spectacolul şi la final m-ai ridicat.

În ultima scenă a visului meu ne întorsesem pe uliţă. Eram tot în spatele tău, te prinsesem de gât şi priveam o nuntă. Nunta la ţară este plină de voioşie. Oamenii se adună din toate părţile şi se bucură pentru cuplul declarat în faţa lui Dumnezeu. Noi stăteam mai departe de ei toţi şi priveam. Te-am rugat să mă cobori şi te-am luat de mână. Zâmbeam.

Aşa m-am trezit. Cu tine de-a dreapta mea, aproape, acolo. Mă porţi în spate, acum ştiu sigur. Şi-ţi mulţumesc, zău. Fără tine, n-aş fi făcut nimic.

Te-am visat azi, îngere. Mă cărai în spate.

la răscruce de istorie politică, regizorii români ne iau de mână

2010-08-09T00:20:00.011+02:00

Pe Marian Crişan l-am văzut prima dată la ICR, la un concurs de scurt-metraje. Să fi fost 2008, nu-mi mai amintesc exact. Dar ştiu că la respectivul concurs a participat cu "Megatron", un scurt-metraj care m-a impresionat prin gustul amar pe care mi l-a lăsat. Crişan reuşise să construiască atât de credibil o fărâmă de realitate tristă, încât eu, o necunoscătoare în materie de filme, i-am sorbit fiecare cuvânt rostit în discursul de la evenimentul respectiv. Am şi sris despre film, aici.
Mi-am amintit de Marian Crişan şi scurt-metrajul său după ce am citit un articol scris de Andrei Gorzo, despre filmul de debut al lui Crişan, Morgen. Sunt convinsă că va fi un succes, după cum povesteşte dilematograful firul filmului. În "Megatron", scurt-metraj despre care am aflat abia acum (ruşine mie!) că a luat Palme d'Or la Cannes, am descoperit un regizor foarte atent la detaliile vieţii de zi cu zi, un regizor care m-a atras şi m-a implicat pasiv în povestea lui. Şi sunt convinsă că şi în Morgen a aplicat aceeaşi tactică.
Sper să îl văd şi eu la un moment dat. Aşa cum sper să văd multe alte filme româneşti, premiate pe la festivaluri naţionale şi internaţionale, dar care ajung ceva mai greu în cinematografele noastre. Nu pot să le descarc de pe internet. Nici nu vreau, de altfel. Poate e chestiune de patriotism, nu ştiu. Dar cred că un film bun şi, mai ales, un film românesc trebuie văzut la cinema.

Şi dacă tot sunt la capitolul filme, pentru cei care au posibilitatea să ajungă săptămâna asta în Deltă, e musai, zic eu, să treacă şi pe la Sfântu Gheorghe, acolo unde se desfăşoară Festivalul de film "Anonimul". Eu nu pot să ajung, deşi tare mult mi-aş fi dorit. Însă, poate au alţii ochi şi timp de deplasare şi pentru mine. Detalii despre "Anonimul" găsiţi aici.

sursa foto: Cinemagia

TVR, simply surprising

2010-08-08T22:27:00.006+02:00

N-am crezut vreodată că o să ajung să laud Televiziunea Română, dar, vă spun cu mâna pe inimă, şi-a câştigat acest drept. În ultima săptămână am avut parte doar de programe interesante via TVR. Filme de calitate (de exemplu, în seara asta e Moonstruck, cu Nicholas Cage şi Cher), emisiuni de bun simţ şi reportaje foarte mijto. Am urmărit pe nerăsuflate un documentar despre activităţile pacifiste ale lui John Lennon şi Yoko, unul despre culoarea verde în modă, decoraţiuni, accesorii - preluat de la germani şi un interviu cu Radu Paraschivescu. Şi a, să nu uit de Dr House, pe care TVR 1 îl difuzează în timpul săptămânii, după orele 22.00. Ieri m-am uitat la un reportaj realizat în Piatra Neamţ, unde s-au făcut săpături arheologice şi unde s-a descoperit o veche cetate dacică. Again I say, foarte interesant.
În condiţiile în care Televiziunea Română nu-mi oferea nimic demn de urmărit în urmă cu jumătate de an, de exemplu, acum sunt într-atât de uimită încât trebuie să spun mai departe. Poate chiar a început să se schimbe ceva.
Ce e drept, n-am apucat să mă uit la ştiri. Deşi, nu cred că va veni vreodată momentul în care o să renunţ la Ştirile Protv sau la fostul Observator în favoarea Ştirilor TVR 1. But then again, you know what they say, never say never :) miracles do happen :)

ps: TVR Cultural nu intră în competiţie. Ştirile lor sunt ceva mai târziu în noapte.

cu dispreţ

2010-08-07T20:37:00.002+02:00

Update: mă alătur dezgustului general resimţit faţă de un om care nu are ce căuta în fruntea ţării mele. Da, sunt de acord cu suspendarea şi de va fi să ies în stradă pentru a o susţine, voi ieşi.
via Moshe&Mordechai
via Vlad Petreanu

Domnule Băsescu,

La ce facultate aţi studiat diplomaţia? Aţi făcut vreun curs de leadership în viaţa dumneavoastră? Ca să nu mai vorbesc de studii de economie, sociologie sau relaţii internaţionale.
Dacă dumneavoastră, preşedintele ţării mele, spuneţi că ar trebui să plecăm din ţară ca să trăim mai bine, ce ar trebui să fac eu, la cei 24 de ani? Să mă duc în Spania şi să iau locul de muncă al unui spaniol, să mănânc mâncarea spaniolilor, să mă plimb prin parcurile lor, să ajut companiile lor să obţină profit şi să aduc bani la bugetul lor de stat? Domnule Băsescu, şi cum rămâne cu ţara în care m-am născut, cu pământul strămoşilor mei, cu familia mea? Cui i le las? Dumneavoastră? Cum pot să fiu sigură că veţi avea grijă de ceea ce v-a fost dat să păziţi dacă pe mine mă trimiteţi să lucrez într-o ţară străină?
Realitatea economică şi socială a României este dureros de tristă. Mulţi aleg să plece pentru că sistemul creat de dumneavoastră şi colegii dvs politicieni, alături de care staţi în fruntea unei ţări, nu le permite să trăiască decent aici. De ce oare nu pot trăi ei aici? Pentru că nu sunt inteligenţi ca să lucreze aici? Pentru că urăsc ţara asta? Sau pentru că dumneavoastră împreună cu cei care s-au perindat la conducerea României nu sunteţi capabil să le oferiţi un mediu de viaţă cel puţin decent? Şi dacă nu sunteţi destul de competent pentru a conduce un popor, de ce aţi mai candidat pentru o funcţie care, în mod evident, este o felie prea mare pentru dumneavoastră?
Şi acum, veniţi şi ne spuneţi să plecăm din ţară dacă ne este mai bine în altă parte. Păi, domnule preşedinte, ce o să spună preşedintele Franţei sau preşedintele Spaniei când o să audă că vă îndemnaţi proprii cetăţenii să-şi părăsească ţara şi să o invadeze pe a lor? Păi cu ce sunt ei datori să asigure un trai decent unor cetăţeni care nu aparţin ţării lor? Poate din compasiune, ştiind că sunt conduşi de un om incompetent. Numai că, domnule preşedinte, compasiunea nu există atunci când vorbim despre bani, spaţiu sau posibile conflicte sociale.
Domnule preşedinte, nu vă acuz că am intrat într-un puţ economic, care se tot adânceşte pe zi ce trece. Teoretic, există alte instituţii de stat şi alţi funcţionari de stat-politicieni care poartă vina. Vă acuz de incompetenţă pentru că un preşedinte care îşi trimite cetăţenii într-o altă ţară pentru a trăi mai bine îşi recunoaşte practic, singur, incompetenţa.
Este, poate, una dintre cele mai grave greşeli de etică politică şi diplomaţie pe care le-aţi făcut de când sunteţi preşedinte. Sunteţi o dezamăgire pentru mine, cetăţean român de 24 de ani, care se încăpăţânează să-şi folosească cunoştinţele în ţara în care s-a născut, în ţara în care trăiesc părinţii săi şi în ţara în care a cunoscut oameni frumoşi. De care dumneavoastră probabil nu aţi auzit vreodată.
Vă doresc un somn liniştit. A mai trecut o zi în care sunteţi tot preşedintele României.

România noastră frumoasă

2010-08-07T16:39:00.011+02:00

Andrei Pleşu şi Maria Răducanu via Mihnea Măruţă

România are şi oameni frumoşi, oameni pe care poţi să-i urci pe un piedestal şi să-i priveşti pentru că ştii sigur că acolo e locul lor.

Andrei Pleşu.. câte nu se pot spune despre el? Şi totuşi, cuvintele de laudă mor pe buze şi nu apucă să ricoşeze între pereţii camerei în care mă aflu. Pentru că toate mi se par prea mici, prea puţine, poate superficiale şi poleite ieftin. Numele lui ar trebui transformat în atribut. Pleşu e Pleşu. Şi cei ce îl citesc, ştiu despre ce e vorba. Pleşu nu e o dezbatere, e o teorie deja demonstrată.

Iar Maria Răducanu...ei bine, trebuie să o asculţi ca să înţelegi. Să întri în lumea ei de emoţii, de zvâc şi pasiune împletite cu sunete care aleargă domol pe vârfuri de munţi şi coboară alene spre văi şi mări. Maria...e un fenomen.

surse foto: Fabian Anton, Mediafax

my 88 keys

2010-08-06T13:37:00.001+02:00

“You take a piano. Keys begin, keys end. You know there are 88 of them. Nobody can tell you any different. They are not infinite. You are infinite. And on those keys, the music that you can make is infinite. I like that. That I can live by. You get me up on that gang way and you roll out in front of me a keyboard with millions of keys, millions and billions of keys that never end. And that is the truth, Max. They never end. That keyboard is infinite. And if that keyboard is infinite, than on that keyboard there is no music you can play. And you’re sitting on the wrong bench. That’s God’s piano.
Christ, did you see the streets? Just the streets. There were thousands of them. I mean, how do you do it down there? How do you choose just one? One woman. One house. One piece of land to call your own, one landscape to look at, one way to die. And all that world is weighing down on you and you don’t even know when it comes to an end. I mean, aren’t you ever just scared or breaking apart at the thought of it? The enormity of living it?
I was born on this ship and the world passed me by..by 2000 people at a time. And there were wishes here, but never more than fit between bow and stern. You played out your happiness , but on a piano that was not infinite. I learned to live that way. Land? Land is a ship too big for me. It’s a woman too beautiful, it’s a voyage too long, a perfume too strong. It’s music I don’t know how to make. I could never get off this ship. At best, I can step off my life. After all, I don’t exist for anyone. With your really exception, Max. You’re the only one who knows I’m here.You’re in minority. And you’d better get used to it. Forgive me, my friend, but I’m not getting off.” – my favourite character, Danny Boodmann T.D. Lemon 1900

1900 de clape, de vibraţii, de sunete. 1900 de gânduri, de întrebări şi de răsete. 1900 de încercări, de temeri şi alunecări. 1900 de dimineţi.
Clapele unui pian sunt curate. Sunetele sunt plăpânde chiar şi atunci când pare că ies pe nerăsuflate, agresive dintr-un bloc de lemn atent şlefuit. Te ating uşor pe obraz, pe ochi, îţi ating buzele şi întreg corpul. Te cuprind, te pătrund şi rămân acolo, în memoria pielii tale. Şi sufletul se topeşte precum îngheţata de fistic uitată în afara frigiderului. Armonia vine din faptul că, aceste 88 de clape cu „1900” de sunete nu se schimbă niciodată. Nu te zgărie, nu te strâng, nu te înţeapă. Pianul îl iubeşte curat şi sincer pe cel ce-i atinge clapele. Şi dă înapoi însutit către mii şi mii şi mii de oameni. Viaţa nu e un pian cu 88 de clape.

via facebook :) indeed, I am

2010-07-19T22:27:00.000+02:00

You are Jane Eyre from Charlotte Bronte's classic masterpiece. You spend much of your life torn between the desires of your heart and the choices you feel are most logical. You're a smart person who is very resilient, romantic, strong, and forgiving. You have a lot of love to offer people, if they're willing to look past your eccentricities to find it. You spend much of your time in a state of humble, thoughtful silence, yet you're not afraid to get assertive when the situation calls for it. You've never been one to conform to society's rules, even if that means making unpopular decisions. People will try to change you, but you'll never let them. Above all else, you're a Romantic with your own set of beliefs and desires. In the end, everyone knows you're going to make the right decision.

la unison

2010-07-14T08:53:00.000+02:00

Mă uitam la ei. Cu drag, cu jnd şi cu un strop de invidie pe care sunt datoare mie să o recunosc. Se priveau frumos, cu blândeţe şi căldură, cu pasiune şi foc latent. Îşi alungeau privirile unul în ochii altuia, comunicând fără şoapte, ştiind, ghicind, citindu-şi gândurile unul altuia. Iubirea, adevărata iubire, se vede frumos din exterior. E ca şi cum ai simţi, dacă ai fi un pic atent, mii de steluţe sclipind în jurul tău, ca într-un circuit electric.
Secunde de sclipiri şi zâmbete uşoare de înţelegere. Doi oameni aflaţi pe aceeaşi lungime de undă, simţind la unison. Rar, ştiu, dar, ca tot ce e rar, frumos până peste poate. Îi tot privesc de vreo trei ani încoace. N-au fost mereu la fel, n-am simţit mereu sclipiri în preajma lor, însă au reuşit într-un fel să depăşească tot ceea ce părea de nedepăşit. Au fost compromisuri, au fost certuri, a fost şi durere. Oamenii sunt diferiţi, iar cei ce se iubesc nu gândesc mereu la fel. Dar învaţă unul de la altul, se descoperă, se acceptă şi se schimbă pentru un scop comun. Fericirea în doi. Poate unul face mai multe compromisuri decât celălalt ( întotdeauna va exista un cocoş şi o găină), dar scopul ăsta comun îi mulţumeşte pe amândoi. Nu există orgoliu nemăsurat sau senzaţia de bătălie pe compromisuri atunci când iubeşti. Cine se schimbă mai mult sau cine acceptă mai mult.
Se spune că detaliile vieţii de zi cu zi pot omorî încet încet iubirea. Cred că depinde de percepţia fiecăruia şi, bineînţeles, de lupta comună a celor doi de a le depăşi. Dar acolo unde se simte intens, întotdeauna se va găsi ceva care să umple spaţiul provocat de timpii morţi. Cu o privire, cu o atingere, cu o floare, cu o cină sau o plimbare cu barca. Iar când, după trei ani, spui clar şi răspicat „sunt fericit!” înseamnă că ai găsit soluţiile.
Sunt frumoşi. Frumoşi de ţi se topeşte inima în tine când îi priveşti. Se vor căsători în toamnă, la sfărşitul unui septembrie înţepător de romantic. O să plâng la nunta lor, ştiu. Am crescut cu ei doi şi cumva, nunta lor, e încă unul dintre semnele că am intrat, deşi n-am cerut voie, în categoria adulţilor.

momente cu oameni speciali

2010-07-13T00:33:00.001+02:00

Discuţii

M-a luat de mână, mi-a străns uşor degetele şi şi-a aruncat ochii într-ai mei. Nu ştiu ce spera să găsească, un răspuns, o stare, o confirmare a propriilor gânduri. Sau poate doar un semn. Mă privea atât de intens încât am cedat si am întors capul.
- Nu sunt de acord cu tine. Nu există decizii bune sau proaste, există decizii bune pentru tine, indiferent de impactul extern pe care îl produc. Nu ne raportăm la regulile societăţii, la regulile morale, nu. Trebuie să ne raportam la noi, la dorinţele noastre cele mai ascunse, la văpăile sufletului nostru.
- Şi dacă se lasă cu haos?
- Posibil, în exterior. Dar în interior, tu eşti conformat cu decizia ta pentru că ştii că este cea mai potrivită pentru tine, nu pentru alţii. Şi atunci nu ai haos, ai echilibru.
- Şi dacă în timp se dovedeşte a fi o decizie proastă?
- Nu trebuie să te gândeşti la viitor. Trebuie să te gândeşti la prezent, la care este cea mai bună decizie pentru tine în acest moment.
- Dar există decizii majore, cele care îţi influenţează direct şi ireversibil cursul vieţii. Ce faci în cazul ăsta? Nu mai poţi raţiona doar în funcţie de prezent, trebuie să te gândeşti la viitor, la efectele pe care decizia respectivă le va produce în următoarele luni, ani şamd
- Alegi cu sufletul şi te arunci, indiferent de rezultat. Te asculţi pe tine, îl asculţi pe Dumnezeul din tine şi acţionezi în consecinţă. Trebuie să fim responsabili cu noi înşine înainte de a fi responsabili faţă de ceilalţi. Alegi cu sufletul, pentru că este decizia cu care eşti cel mai împăcat, decizia care implică cel mai mic risc de dezechilibru. Când eşti excesiv de raţional, ai argumente pro şi contra pentru fiecare opţiune, pentru fiecare drum care ţi se deschide în faţă. Şi alegi pe baza celor mai multe sau celor mai puternice argumente pro. Dar vei avea întotdeauna întrebarea: şi dacă aş fi ales cealaltă opţiune? Oare cum ar fi fost? Aşa, dacă alegi cu sufletul, ai o singură variantă. De aici şi împăcarea cu decizia luată. Dacă iese prost, iese prost. Dar ştii că este ceea ce interiorul tău a vrut.
- Nu rişti, nu câştigi, asta vrei sa-mi spui?
I-am privit gura şi ochii cum se deschid într-un zămbet larg. Mi-a dat drumul la mână şi s-a lăsat confortabil pe scaunul cu tapiţerie moale de culoarea laptelui prins. Părea că are răspunsul suprem la orice dilemă.
- Da, vezi, uite, te-ai prins şi tu într-un final. Dacă nu te arunci după cum îţi dictează inima, nu poţi să căştigi. Sigur, poţi să pierzi, poţi să cazi, poţi să te scurgi ca sângele pe un perete murdar. Dar n-ai altă variantă. Tragi aer în piept si joci în horă. Cu atâtea gânduri ale tale, până te lămureşti cum ar fi bine să dansezi, se termină cântecul. Şi apoi te trezeşti că ai stat tot timpul pe margine, în loc să intri în horă şi să dansezi. Nu contează dacă dansezi prost, dacă te împiedici de alte picioare, dacă mai calci sau te mai calcă cineva, important e să intri acolo şi să joci.
- Hmmm... Şi totuşi, sunt situaţii în care nu îţi permiţi să faci asemenea compromisuri. Să alegi ignorând argumentele raţionale. Mai ales când e vorba de decizii extrem de importante. Nu poţi să te arunci într-o horă fără să-ţi dai seama dinainte care e pasul, să ai o vagă idee despre ceea ce se va întâmpla, pe cine ai în dreapta, în stânga ta.
- Ntz, ntz, ntz...
- Ca să nu mai spun că dacă te-ai mai aruncat o dată aşa în horă şi s-a terminat prost, parcă îţi vine să te mai gândeşti un pic înainte să urmezi aceeaşi schemă emoţională.
- De jucat, trebuie să joci întotdeauna. Trebuie să-ţi laşi sufletul să aleagă şi să-ţi foloseşti creieraşul ăsta al tău ca să păstrezi echilibrul sufletesc impus de alegere după ce alegi. Înţelegi tu ce zic eu aici sau îmi bat gura degeaba?
- Ei, hai. Normal că înţeleg ce spui. De înţeles înţeleg eu, nu prea mă vâd aplicând teoria asta a ta.
- Da m-aş mira să o vezi, că doar eşti femeie. Până nu despici tu firul în 100, nici nu te laşi.
- Da n-am fost mereu aşa.
- Ştiu că n-ai fost. Îmi plăcea de tine mai mult când nu încercai să o faci pe deşteapta lu peşte şi să ajungi să pierzi plăcerea dansului de mult ce-ţi ia până te hotărăşti să dansezi.
- Mda...
- Ce dracu ţi-au făcut de îţi pui atâtea probleme dinainte să trăieşti? Tu erai cu deciziile fulger, imperativ emoţională, fără regrete. Îţi aminteşti teoria cu fără regrete pe care mi-o tot aruncai pe la urechi acu vreo 3 ani?
M-am uitat la el. Îl urăsc când îmi pune întrebări din astea la care nici eu nu ştiu să răspund. De fapt, ştiu, dar nu vreau să răspund. Nici măcar mie nu vreau să-mi răspund. Dar omul ăsta are aşa un dar să mă răscolească şi să mă facă să-mi pun probleme ceva mai simple decât sunt eu obişnuită, şi cu toate astea, mai greu de răspuns sincer.
- Lasă-mă cu dintr-astea cu ce ţi-au făcut. Nu mi-a făcut nimeni nimic. În cel mai rău caz, mi-am făcut eu singură. Deciziile mele. Vezi, ne întoarcem de unde am plecat. Deciziile proaste m-au adus aici. Alea cu aruncatu în horă cu ochii închişi. Nu poţi să faci asta, n-am ales cea mai bună soluţie, am ales-o pe cea mai confortabilă mie.
- Nu. Ai ales să lupţi de fiecare dată, şi asta e greu. Ai ales să nu stai deoparte, ci să lupţi, pentru că sufletul tău voia asta şi numai asta. Şi pace. Acum e confortabil. Să stai să te uiţi în jurul tău, să meditezi până îţi leşină neuronii, să te trezeşti dimineaţa şi să o iei de la capăt. Şi te minţi că dacă ai luat cea mai bună decizie raţional şi iese prost, măcar ai avut o analiză minuţioasă înainte. Ştii şi tu, la fel de bine ca şi mine, că am dreptate. Doar că adori să faci pe încăpăţânata şi să susţii cauze opuse doar de dragul contrargumentării. Draga mea, eşti o persoană emoţională. Eşti aşa cum ar trebui să fii ca să capeţi fericirea.
- Pffuai. Dacă toţi ar fi emoţionali, ar fi haos în lume. Unde am ajunge? Cine ar mai fi responsabil? Am face toţi ce ne-ar tuna prin mintea noastră cu atătea deficienţe.
- Dar am fi toţi fericiţi.
Şi iată, un alt răspuns tipic lui. Ce să-i mai spun acum? Că nu toţi ar fi fericiţi dacă ar alege cu sufletul? Cât mă enervează când mă închide.
I-am zămbit.
- Eşti mai idealist decât mine.
- Nu, nu. Sunt realist. Idealista eşti tu pentru că îţi imaginezi că fericirea se găseşte urmând scheme logice. Se întreţine poate cu ele, dar de găsit....ţi-am zis, intri în horă, joci şi...ce-o fi, o fi. O găseşti sau n-o găseşti.
- Şi dacă tot crezi că o găseşti şi o pierzi? Sau îţi dai seama că de fapt nu acolo e fericirea? Sau dacă n-o găseşti deloc?
- Asta nu înseamnă că te opreşti din jucat. Joci şi joci până o găseşti. Când erai mică, până să înveţi să mergi, ai căzut de multe ori, nu-i aşa? Şi totuşi nu te-ai oprit să nu încerci şi să încerci şi să tot încerci să mergi, până ţi-a ieşit.
Zâmbet larg iar. Uff! Iar m-a închis.

Răsete

Şi-a luat maşină nouă. O panteră gigant, care făşâie pe străzile prost asfaltate ale Bucureştiului. Pare greoaie, dar toarce şi e confortabilă. Are scaune din piele neagră, mari, care te cuprind din spate precum iubitul căruia îi place să se lipească de tine după o partidă de amor. Îl privesc din profil şi, nu ştiu de ce, dar îmi vine să râd. Are nasul un pic cam mare şi sprâncene de felină. Însă ochi mai blânzi ca ai lui nu are nimeni. Şi, da, barba nerasă de câteva zile. Aşa îl ştiu de cinci ani de zile. Neschimbat.
Se întoarce spre mine şi zâmbeşte. Ştie la ce mă gândesc. Ciudat mai e omul ăsta. E printre cei foarte puţini care au ştiut mereu pe unde îmi umblă gândurile.
- Cinci ani, măi fată. Erai o puştoaică când te-am cunoscut.
- Da, da...şi tu mare cavaler. Şi răd, râd de el. Am fost şi am rămas cei mai buni prieteni. Se însoară acuşi. E fericit şi eu sunt fericită pentru fericirea lui. El o să ştie întotdeauna pe unde îmi umblă gândurile.
Deschide şi tu trapa!
Işi ia ochii de la drum şi se întoarce spre mine, cu o privire dezaprobatoare şi totuşi curioasă.
- Cerem un pic de atenţie?
- Se impune chiar, şi râd iar. Hai, o deschizi odată?
- Ai rochiţă.
- Aşa, şi? Hai că mă descalţ.
- De ce?
- Ca să mă urc cu picioarele pe scaun. Vrei să-mi pun tălpile murdare pe scaunul tău preţios şi curat?
M-am aplecat să-mi desfac curelele de la sandale. L-am privit de jos şi am zâmbit. Da aşa am fost mereu. N-am stat niciodată să gândesc prea mult.
M-am descălţat şi m-am urcat cu picioarele pe scaun. E una să stai cu nasul în afara geamului şi alta să ieşi jumătate pe geam.
Deasupra panterei lui, cu vântul prin plete şi cerceii zornâindu-mi lângă urechi m-am simţit liberă. Am întins braţele, precum în cea mai ieftină şi veche scenă de film, şi am început să ţip. Sunt nişte energii care ies din tine în astfel de momente. Sunt nişte strigăte pe care simţi nevoia să le arunci în aer, în univers. Am închis ochii. Vântul îmi mătura toate gândurile, mi le dădea la o parte până nu se mai vedeau deloc şi făcea loc unei noi stări. Pacea. E linişte. Mai strig o dată şi încep să răd. Îmi place.
- Ţine-te bine, am auzit de undeva dinăntrul maşinii. Am deschis brusc ochii şi m-am agăţat febril cu degetele de marginea trapei. Back to reality!
- Nu mă laşi prea mult să meditez, a?, i-am strigat de afară aplecându-mă uşor spre interior pentru a mă asigura că mă aude.
- Scoţi monştri dacă eşti lasată prea mult timp. Şi începe să râdă iar.
- Haaa.....ce amuzant eşti tu ,si râd şi eu cu el. E bine aici sus, să ştii.
- Te cred. Da aici jos e şi mai bine. Eşti în rochiţă.
- Perversule. N-ai sta, domne, o clipă liniştit. Cobor înapoi pe scaunul moale. Ne privim şi râdem amândoi. Îl iubesc sincer. Cu bune şi cu rele, cu o frecvenţă imprevizibilă în viaţa mea, este totuşi o constantă. L-am ascultat întotdeauna cu atenţie nedisimulată. E mai inteligent decât mine. Şi mai potolit. I-am spus odată, nu ştiu dacă îşi mai aduce aminte, că, dacă ar fi fost să am un frate, ca el, da fix ca el, mi-aş fi dorit să fie. E un bărbat aparte. Are un farmec personal cu care te cucereşte instant. Îmi place să cred că e o excepţie printre specimenele de bărbaţi din ce în ce mai dubioase pe care le-am întălnit în ultimii ani.
- Mai meditezi mult la nemurirea sufletului?
Iar m-a ghicit.
- Ha, ha...sunt o complexă dragă, nu aşa ziceai? Voi –simpli şi limitaţi...
- Asta ai spus-o tu...
- Da. Bine, eu am zis-o. Dar am dreptate. Şi noi – complexe.
- Cu neuroni puţini şi prost folosiţi mai degrabă.
- Misoginule,
- Tu ai zis că suntem simpli şi limitaţi..
- Păi sunteţi..
- Dacă noi suntem limitaţi, dar nu l-am lăsat să-şi termine ideea.
- Noi suntem complexe, îi strig şi râd iar. Şi de aia ne completăm, nu?
- Dacă-ar fi să fim atenţi la toate „complexităţile şi profunzimile voastre”, n-am mai avea timp să facem bani, să conducem lumea...ştii tu
- Sigur, n-aţi mai avea timp să vă gândiţi la cele mai rapide metode de a scăpa de lenjeria intimă a unei femei. Să conduceţi lumea....pfff! Ce lume ţi se pare că aveţi sub conducere?
Se uită la mine, face ochii mici, ca ai mei în faza scurtă şi se pune pe râs. Şi râde de mine, pentru că mă agit chiar şi atunci când nu e cazul. Dă din cap a „niciodată nu se-nvaţă, fata asta” şi râde în continuare.
Nu mă supăr. Zâmbesc. Ştie cum să mă tempereze. A ştiut-o din prima clipă, după primele discuţii avute într-o noapte într-un hotel din Iaşi. De ce oare nu mă pricep şi alţii aşa cum mă pricepe el?

Confirmarea

Nu ne-am mai văzut de foarte multe luni. Deşi mi-e dor de el, nu-l mai sun. Nu are timp de ale mele, e prea ocupat cu ale lui. Şi înţeleg. Însă îmi lipseşte. Nu ştie că a murit bunica, nici că mi-a trecut obsesia, nici că am apărut ieri la televizor. Nu mai ştie multe. Nu e vina mea, nu e nici vina lui. Timpul ăsta. Şi cheful. Bată-le vina! Nici eu nu mai ştiu de el nimic. Nici dacă îi merge bine, nici dacă îi merge prost. Nici nu mă mai lasă să mai ştiu. Oare când am ajuns în lumile astea diferite? E ca şi cum am juca în acelaşi film, dar mereu în scene diferite.
Am fost la un concert aseară şi după la dans, într-un club cu amintiri. Eram cu o prietenă. Ne gândisem să bem un pahar de vin, să dansăm un pic şi să ne retragem. Dar planurile de acasă nu se întâmplă chiar întocmai. Întâmplător, ne-am întâlnit. Grupul lor şi eu cu o prietenă străină grupului. Ne-am privit. I-am reproşat din privire distanţa şi timpul dintre noi. S-a prefăcut că nu înţelege, dar m-a rugat să mă calmez. Am vrut să plec, nu mai aveam loc şi aer în aceeaşi încăpere, dar m-a rugat să rămân. Şi am rămas. Mi-am ignorat instinctul agresiv, răceala şi nevoia de reproşa verbal şi am dansat. Şi am zâmbit. Pentru el. Ştia însă că stau ca pe ace.
Spre dimineaţă, venise timpul să plecăm fiecare pe la casa lui. Înainte, mergeam toţi la el. Totuşi, prezentul nu seamănă cu trecutul şi n-am vrut să pun paie pe foc inutil. Am refuzat să merg cu ei toţi la el. M-a rugat să nu plec. Iar. Şi iar, l-am ascultat. M-am urcat în panteră şi am tăcut. Nu prea aveam multe de spus.
Aşa şi în momentul în care am pus piciorul în vechiul lui apartament atât de familiar. Multe erau însă schimbate, ştiam de ce, nu aveam nimic împotrivă, înţelegeam, aşa cum înţeleg şi acum întreaga situaţie. Nu mai fusesem la el de mai bine de un an. M-am dus spre uşa frigiderului, acolo unde ştiam fără să mă uit că poeziile mele prinse cu clipsuri colorate fuseseră date jos. Am privit spre aragazul unde ne făcusem cafea la tigaie când abia îşi cumpărase apartamentul. Zeci de amintiri au început să-mi treacă prin minte şi prin inimă, ca nişte mici junghiuri care te lasă fără aer. Aveam lacrimi în ochi. E teribil să pierzi un prieten fără acordul tău. Mi-am mutat privirea de la aragaz către măsuţa de la bucătărie, apoi dulap. Am oftat. Nu mai era acolo. Şi atunci am simţit două braţe în jurul meu. Şi-a întins degetul arătător spre dulap, undeva către un raft mai înalt. Am zâmbit, m-am întors către el, mi-am îngropat nasul în pieptul lui şi l-am îmbrăţişat cu putere. „Beţivul”, aşa cum l-am poreclit pentru sticla de bere pe care o avea în mănă atunci când l-am cumpărat, era tot acolo, tot la el. Beţivul e o statuetă, un biet ţăran colorat care avusese o dată o bere în mână. I l-am cumpărat dintr-o benzinărie, în drum spre Giurgiu, cadou de casă nouă. Era de la noi, de la fete. Ştia ce căutam. Ştia că am nevoie de o confirmare.
Nu-mi dădusem acordul pentru pierderea unui prieten drag. Şi se pare că nici el.

2010-07-13T00:21:00.001+02:00

De când am atât de mult timp liber şi de când mi s-a mai îmbunătăţit starea de spirit (am avut o jumătate de an dificilă) am început să redescopăr micile bucurii ale vieţii. Statul între patru pereţi şi autocompătimirea nu mi-au stat niciodată în fire. Cu mici excepţii, bineînţeles, că toţi avem parte de ele. Prin urmare, îmi umplu timpul cu tot soiul de activităţi.

Acum două zile am ieşit să alerg în vechiul Cişmigiu. M-am echipat, mi-am luat ipodul şi am luat-o la pas deşteptător de 6.30 dimineaţa spre parc. Dimineţile în Bucureşri sunt tăcute şi leneşe precum un câine întins pe burtă la soare. Maşinile încă se odihnesc în parcări, iar în apartamentele cu oameni matinali se-aud zgomote de ceşti. Aproape că poţi să miroşi cafeaua aburindă. Deşi nu-mi este caracteristic să mă trezesc mai devreme de 8.30, prin prisma programului pe care îl am de ani de zile, apreciez enorm zilele când reuşesc să mă bucur de liniştea de dimineaţă.

Fan jogging n-am fost niciodată. Nu că nu mi-ar plăcea să alerg, dar nu rezist fizic prea mult. În liceu a trebuit sî-mi scot scutire medicală pentru proba de rezistenţă pentru că mi se făcea rău după a doua tură de teren. Cu ameţeali, stări de vomă şi lipsă acută de aer. Iar pe atunci nici măcar nu fumam. Am mai cochetat cu joggingul prin anul doi de facultate. Alergam pe Kisselef până în Herăstrau, cu pauze bineînţeles, iar în Herăstrău uitam să alerg pentru că mă lăsam furată de peisaj. Pretexte, evident, pentru a mă plimba în pas lejer. Mi-am dat seama că nu funcţionez prea bine şi am renunţat la jogging în favoarea plimbărilor foarte lungi. Acum însă, am descoperit altceva. La fel de înviorător, cu foarte multă bună dispoziţie şi febră musculară. Dansul. Dap. Dansul la ora 7 în parc, atunci când sunt foarte puţini oameni care mişună printre bănci. Apropo de asta, ce caută oare bătrânii în parc la orele astea nefireşti? Am avut aproape un şoc să constat că oameni trecuţi de o vârstă respectabilă pleacă de acasă la 6.30 dimineaţa şi se duc în parc. Dar să revin la dans. Cu căştile în urechi, într-un colţ păzit de copaci şi verde găseşti cea mai bună metodă de a te elibera de gânduri sau amintiri neplăcute. E ca şi cum te-ai duce în club fără să bei, fără haine scăldate în fum, fără să te abordeze vreun ciudat cu chef de one night standuri, îmbrăcătă şi încălţată extrem de confortabil, nemachiată, cu părul prins în codiţă şi cu foarte mult spaţiu de mişcare numai şi numai pentru tine. Sunt senzaţii pe care nu le-am experimentat în Bucureşti până acum, dar fac toţi banii şi compensează pe undeva o parte din nemulţumirile pe care le au toţi bucureştenii. E ca o gură de aer proaspăt, ca un cadou pe care ţi-l faci tu pentru sufletul tău. Evadezi pur şi simplu într-o altă lume, paralelă cu cea în care trăieşti.

Aţi fost vreodată la cinematograf la ora 2 noaptea? Şi fiindcă mie mi-a plăcut atât de mult, e fair să transmit mai departe, să se bucure şi alţii aşa cum m-am bucurat eu. Cinema Patria derulează proiectul "Nopţi albe cu filme româneşti". În fiecare noapte, timp de o lună, ai două filme vechi made în Romania. De la 00.00 şi, respectiv, 2.00. Eu am fost la "B.D. în acţiune" (îmi plac filmele româneşti) şi a fost senzaţional. Cât de frumoşi erau Iurie Darie şi Sebastian Papaiani în tinereţe..Şi ce actori, Doamne! Dem Rădulescu, Toma Caragiu, Jean Constantin...parcă mi se face iar pielea de găină. În ciuda sistemului dur în timpul căruia au fost turnate, unele filme româneşti dinainte de 90 sunt de-a dreptul geniale. Iar poantele mi se par de zeci de ori mai reuşite decât în sute şi sute de alte filme pe care le-am văzut la viaţa mea.

publicitate pe note muzicale

2010-07-01T02:56:00.001+02:00

Cum se distreaza publicitarii nostri? Prin muzica. La tobe, the one and only, Bogdan Naumovici, big boss-ul de la 23 Communications. Voce - Gabi Lungu, proaspata castigatoare a unui leu la Cannes. Mare familie leo Burnett. Bravos!

2010-06-24T22:14:00.002+02:00

Mi-e greata. Mi-e greata de cat de josnici pot fi oamenii, mi-e greata de jegul care se ascunde dedesubtul cuvintelor frumos inramate, mi-e greata de cei care nu vad, nu aud si nu simt decat paranoia si mizeria din ei.
Mi se face greata cand am in fata un om ipocrit. Imi repugna fizic pentru ca imi simt stomacul intors pe dos si am o senzatie de voma in gat. Daca mi-as exprima aceasta greata, probabil ca as rupe, as scoate ochii, as zgaria, as calca in picioare fara sa clipesc. Dar sunt si incerc sa fiu ceva mai calma. Sau mai rationala. Vars fiere invizibila la picioarele lor si ma retrag cuminte in coltul meu cu oameni frumosi. Sunt singurii care ma fac sa cred ca printre atatea jeguri mai exista si suflete curate.
Cred ca totul se compenseaza in viata asta si fiecare pe limba lui mai mult sau mai putin infecta va pieri. Pentru fiecare strop de puroi imprastiat in jur exista o rasplata pe masura. Chinul nu va fi provocat de cel care a inghitit puroiul invelit in ciocolata. Razbunarea e stupida si apoi, n-ar fi de ajuns pentru niciunul dintre ei. Exista o lege a firii care le ordoneaza pe toate. De aia e bine sa traiesti cu frica de Dumnezeu sau de Natura. Te va lovi in moalele capului, cand te astepti mai putin si cand o sa te doara atat de mult incat vei zbiera si vei avea sange in ochi de atata chin. Si abia atunci ordinea va fi restabilita.
M-am intors pe blog dupa o absenta prea lunga. Nemeritata insa. Ciocolata s-a transformat in cele din urma in puroi. Iert, pentru ca e bine sa ierti ca sa-ti recapeti echilibrul, dar nu uit. Dau pagina catre un nou capitol si-mi doresc sa astern cuvinte mai frumoase. M-am plictisit sa scriu despre mizeria umana.

2010-06-12T20:22:00.004+02:00

"..stiu cum e cand oamenii se despart. O saptamana de iad, o alta saptamana groaza, apoi incepi sa uiti si apoi parca nici nu s-ar fi intamplat..Si dai din umeri. Spui : asta-i viata..Ce prostie! Ca si cum nu tu ai fi pierdut ceva pentru totdeauna." - Fowles, "Magicianul"

până duminică....

2010-05-22T01:37:00.008+02:00

E pustiu. Mi-e patul gol și camera goală, și mi-s pereții goi. Mi-e dor.

L-am cunoscut când mă așteptam mai puțin. Flower-power la un concert de folk, cu o cafea și o țigară între degete, nepăsătoare și dezinteresată de cunoștințe noi. Scăpasem de puțină vreme de obsesia ultimului an. Eram proaspătă în suflet, auto-suficientă, puternică. Aveam suficiente gânduri ale mele cât să nu acord prea multă atenție unor gânduri noi. Nu aveam nevoie de niciun El pe lângă mine. Bărbații se transformaseră într-un soi de specimen de care era mai bine să mă țin deoparte. Sentimental vorbind. Ba mai mult, eram aproape convinsă că bărbații sunt incapabili să simtă cu adevărat. Și aproape convinsă că acel El al meu nu există.
M-am înșelat.
Au trecut vreo două luni. Aproape. Cam așa. Și nu reușesc să mă trezesc la realitate mai mult de câteva ore consecutiv. Iar cănd o fac, mă strâmb a câh! și mă întorc în altă lume, la pieptul lui, acolo unde lucrurile se simt altfel.
Cred că mi-am strigat fericirea în toate colțurile vieții mele, mai puțin aici, pe blog. Aici am scris în momentele în care m-am întors în cartea mea, în vechea mea carte. Încă n-am reușit să ordonez paragrafele acolo, nu mi-am făcut schema pentru următorul capitol, nu am un plan pentru deznodământ și, mai rău, am scăpat din vedere un pic personajul principal. Mă simt de parcă aș avea două vieți, pentru că una e puțin în spatele celeilalte și ele, de fapt, au nevoie să alerge împreună. Dar am încredere...am reînceput să am încredere.

Fericirea e greu de explicat în cuvinte. E greu să descrii ce ți se întâmplă, fizic și psihic și emoțional. Pot să spun însă că e cea mai frumoasă stare de bine, e completă, e liniștită și agitată în același timp, e copilăroasă și serioasă...fericirea e așa, un amalgam de stări de bine care te menține undeva pe o altă treaptă spirituală, mai sus de cotidian, mai sus de orice tip de experiență din viața de zi cu zi. Atât de banale, adevărate și atât de simple sunt unele cuvinte încât aproape că nu le mai simți puterea conținutului. Iubirea îți dă aripi. Da, banal. Simplu. Și atât, atât de adevărat. E suficient să privești, să atingi, să asculți, să fii în preajma lui. Și simți. Simți cum părți din tine o iau razna. Ai noduri în gât și caracatițe în stomac și simți cum picioarele îți joacă feste și cumva, deodată, ești mai ușor, deasupra lumii. Cam așa se simte fericirea. Momentele când toate se opresc. Ca un ceas vechi a cărui rotiță nu se mai învârte. Stop timp. Și rămân ochii lui și răsul, și zâmbetul, și mersul, și cămașa mov, și buzele lui, și pielea, și gustul, și cuvintele. Ceasul tace. Fericire.

Acum aștept să ticăie. Să ticăie mai repede decât de obicei, dacă s-ar putea. Până duminică n-am decât dorul. Și blogul.

geniali băieții ăștia de la AC/DC

2010-05-22T01:30:00.003+02:00

de ce filmele cu happy end nu sunt cool?

2010-04-21T22:20:00.003+02:00

Mihnea Măruță scrie. Eu îmi dau, umil, cu părerea.

Pentru că recunoașterea existenței fericirii ne face mai slabi. Pentru că teoria și regulile de apartenență la cercurile înalte spun așa: un intelectual ar trebui să aprecieze dramele, tragedia. Pentru că legătura unui film cu viața cea de toate zilele, care are multe note de dramatism, și modul cum accepți drama din film te face mai puternic. Mai rezistent.
Filmele cu happy end sunt pentru americani, adică pentru oameni proști, pentru că, ăsta e adevărul. Majoritatea europenilor nu dau doi bani pe naivitatea americanilor.
Regizorii sunt specimene aparte. Exagerează voit aspectele dure ale vieții, vor să te plimbe prin alte lumi, aleargă între absurd și absolut. E viziunea lor. Sunt egoiști.
Nu știu căte studii există despre ceea ce își dorește un om de rând atunci când se așează într-un scaun la cinematograf. Eu sunt un om de rând. Nu vreau să mă rup de lumea mea și problemele mele ca să trăiesc dramele altora și să ies din sala de cinema mai deprimată decăt am intrat. Pot să trăiesc dramele unor personaje, dar lăsă-mi speranța că există un final fericit. Lasă-mi speranța, naivă, da, că toate problemele se pot rezolva, că oamenii pot fi fericiți, că viața poate fi mai frumoasă și poate am greșit eu undeva în viața mea.
Mă aștept să învăț sau să reînvăț de la un film ce înseamnă fericirea și cum poți să ajungi la ea. Poveștile frumoase sunt cele care ne ajută să mergem mai departe cu propria noastră poveste și să sperăm că, la un moment dat, și povestea noastră va străluci a fericire, așa cum s-a întâmplat în film.
Poate greșesc. Nu sunt pasionată de filme, deși îmi place să merg la cinematograf. Îmi plac poveștile întortocheate, filmele cu personaje cu psihic complex, dar simt întotdeauna nevoia de un final fericit. Sunt un om de rând.

Bulgaria. riiight!

2010-04-20T22:08:00.005+02:00

1. drumuri mai bune. indicatoare - în ceruri probabil. bulgarii se ghidează după ureche
2. oameni urâți. femeile - brrr
3. marea - zglobie
4. orașele din zona central-sudică - triste. amărâte.
5. mâncarea - so und so
6. plaja - curățică
7. prețuri - fără îndoială, mai mult decât decente
8. 60-80 km/h la dus. 140-150 km/h la întors. poliția aproape absentă.
9. o singură stațiune cu indicatoare în limba engleză.
10. urâtă limbă. urâtă. urâtă.
11. munți. care munți?

Pulitzer pentru Breaking News Photo 2010

2010-04-15T04:21:00.004+02:00

Poza a fost făcută de Mary Chind de la The Des Moines Register și a fost publicată pe 1 iulie 2009. Imaginea imortalizează momentul în care o femeie este salvată de către un muncitor în construcții.

sursa: pulitzer.org

2010-04-12T14:14:00.003+02:00

Un proiect demn de urmărit. Baftă multă vă doresc, dragii mei foști colegi :P
www.economictimes.ro

frumos

2010-04-11T21:37:00.000+02:00

don't mess with fire

2010-04-09T07:12:00.002+02:00

via Simona Tache

feiciiieee

2010-04-08T09:55:00.002+02:00

Imaginează-ți că ești într-un câmp luminat slab de soare. În spate sunt prietenii tăi, cu viețile lor, paralelă cu a ta. În față ai doar zarea... mare, prea mare să o cuprinzi cu privirea. Iar deasupra sunt Soarele și Dumnezeu. Pășești alene într-un ritm care devine cu fiecare pas mai sigur, pe măsură ce focul vieții te călește.Te obișnuiești cu fiecare zi care trece și la un moment dat încetezi să te mai gândești la schimbări.
Și apoi se întâmplă. În mijlocul câmpului, într-o zi cu soare slab, începe să plouă cu stele mici și mari. Inspiri aer adânc și te întrebi dacă ai luat-o razna, dacă simțurile tale de încredere au început să-ți joace feste, dacă te-ai îmbolnăvit subit. La contactul cu fericirea ești mai degrabă temător pentru că ai uitat cum e sau poate n-ai știut niciodată.
Sunt fericită, mai fericită decât am fost vreodată. Mă gâdilă stomacul și am zeci de furnici în tălpi. Îmi ard degetele pe tastatură gândindu-mă la El. Aș zbura de drag. Cum pot eu să explic că iubesc? Eu iubesc și atât :)
M-am vindecat atunci când aveam mai multă nevoie. Există un Dumnezeu care le potrivește pe toate, pâmă la urmă. Să fie....pentru fericire!:)

jumătate de vis

2010-03-30T11:12:00.003+02:00

Când s-a închis Business Standard, m-am gândit că, probabil, aici o să mă opresc. Că va trebui să renunţ la un vis drag şi că sunt şanse mari ca pe viitor să mă transform într-o corporatistă. Doar că, weekendul trecut am avut şansa să îmi împlinesc jumătate din vis. Cealaltă jumătate, care înseamnă performanţă, va trebui să mai aştepte dar, măcar am făcut un pas înainte.
Nu e nici cel mai bun material, dar nici cel mai prost, îmi place să cred. Ştiu că amatorismul e vizibil, ştiu că mai trebuie să lucrez la dicţie, ştiu că am nevoie de cineva care să mă înveţe cum să fac bine treburile astea, dar...eu îmi păstrez optimismul dincolo de toate şi zic "Di, ai făcut-o şi pe asta" :)
E vorba de primul meu material filmat. Am fost la decernarea premiilor AdPrint Festival, unul dintre festivalurile de publicitate care ocupă un loc aparte în inima mea. M-am bucurat sincer că cineva, un vechi prieten, mi-a propus să fac asta şi îi mulţumesc că mi-a dat această şansă şi că a avut suficient de multă încredere în mine cât să spună "draga mea, the job is yours!". Am filmat, am stat după o noapte întreagă la montaj, am văzut pentru prima oară în viaţă cum se montează un material şi, tot pentru prima dată, am tras şi voci într-un studio. Iată ce a ieşit:

am o singură poză

2010-03-27T16:21:00.003+02:00

E ca și cum ar fi aici. Câteodată o simt lângă mine, parcă îi aud vocea caldă și cuvintele frumoase. Au trecut 20 de zile. 20 de zile de neputință, de resemnare și de autoconvingere că ăsta e mersul normal al vieții. Îmi trec rafale de vânt prin toate încheieturile și totuși, soarele răsare în fiecare zi și oamenii din jurul meu își trăiesc viața. Nicio schimbare. Schimbări sunt poate doar înăuntru, acolo unde puâini intră și, și mai puțini înțeleg ce se întâmplă. Mi-e frig.
S-a rupt ceva și nu am piesă de schimb. E doar un gol. Adânc. Un hău cu ecoul vocii ei. Un hău cu amintiri, cu chipul ei refăcut din bucăți de timp. Patetic,nu? Doar că nimic nu e patetic când simți ruptura, nimic nu e patetic când simți nevoia sa strigi din toți rărunchii că ți-e dor și că ai iubit-o și că...doare. Lumea s-a micșorat grozav de când s-a închis în pământ. Egoism? Poate. Dar nu știu unde e, nu știu dacă îi este frig sau cald, dacă a mâncat sau nu, dacă are cineva grijă de ea. Mi-ar plăcea să cred că e bine. Dar ar fi doar o minciună ca să nu mă mai gândesc. Nu știm unde se duc sufletele care pleacă. Nu știm ce fac, nu știm dacă zâmbesc sau plâng, dacă le e dor sau dacă petrec de fericirea plecării. Nu știu și tare aș vrea să-mi spună.
Aș minți dacă aș spune că mi-e greu fără ea. Mă descurc singură de atâta vreme.N-a fost niciodată o constantă în viața mea. Mi-e greu la gândul că n-o s-o mai văd, că și-a lăsat trupul și-a plecat și nu știu unde e. Mi-e greu la durerea mamei mele și-mi dau seama că nu sunt suficient de puternică la cataclisme emoționale. Mi-e greu la gândul că mi-a rămas bunicul singur și că probabil nu va trece mult până o să plece și el la ea. O iubea atât de mult.
Acum au mai rămas un mormânt, câteva poze și amintirile. Și viețile noastre, care merg mai departe. Câte un pas, câte un pas către același final. Și noi care ne schimonosim în fiecare zi. Să avem, să fim, să facem, să părem, să luptăm, să nu ne lăsăm călcați în picioare. Detalii. Ar trebui să ne căutăm fericirea, să ne bucurăm de ea și să putem pleca din lumea asta liniștiți că am gustat suprema fericire măcar o dată. Și să ne hrănim cu bucuria pe care o putem dărui celorlalți. Asta e valoarea pe care o putem lăsa în urmă.

adevărul care se simte

2010-03-25T23:38:00.004+02:00

"În viață nu ai decât o unică mare dragoste; toate cele care o precedă sunt amoruri de rodaj, iar toate cele care o urmează sunt amoruri de recuperare.." - Frederic Beigbeder
Eu sunt în faza de rodaj. Trebuie să fiu în faza de rodaj pentru că, altfel, mi-am ratat viața:)

îți mulțumesc, domnule Mălăele!

2010-03-23T01:21:00.004+02:00

Am început să scriu de vreo 3 ori. Și am șters. Nu știu cum să încep și nu știu cum să-l descriu. M-a cuprins în seara asta cu totul, m-a învăluit, m-a vrăjit și la urmă mi-a smuls toată simțirea din mine. A fost intens. Atât de intens încât și acum, după aproape trei ore, încă mai am un nod în piept.

M-am dus să-l văd și să-l ascult pe Horațiu Mălăele. Și am sfârșit prin a simți. Am râs cu el, de el, la glumele lui. Și apoi am plâns. Am plâns cu gândul la mama și la tatăl meu. Am trecut ca pe mare, de pe un val pe altul, din emoție în emoție fără să știu ce se întâmplă exact cu mine. Mălăele e ....e ca o torță care te arde încet încet la început și după te cuprinde și te mistuie fără milă. Te prinde în vârtej și nu te lasă până nu te stoarce. Mălăele nu este genial. Nu, Mălăele e un soi de Lucifer înainte să cadă în iad. Are puteri pure, magie pură învelită într-un timbru inconfundabil. Mălăele e deasupra noastră, a tuturor. 45 de minute, cu aproximație, am fost a lui. Iar el mă trimitea ca o săgeată spartanică înapoi în mine. Adânc. Și mai adânc. Nu e suficient. Și mai adânc. Până am cedat și m-am predat. Mi-am predat sufletul acolo, în fața scenei, între cuvintele lui și emoțiile mele. Horațiu Mălăele nu aparține acestei lumi. Actorii sunt de-ai lui Dumnezeu.

Iți mulțumesc, domnule Horațiu, pentru aceste 45 de minute.

Daca aveți când, cum și cu ce să mergeți la spectacolul "Sunt un orb", mergeți!

2010-03-22T23:32:00.002+02:00

Să te aibă Dumnezeu în pază, Mile!

destin

2010-03-20T20:54:00.002+02:00

Citesc despre criza în care se afla jurnalismul românesc. Citesc articole despre jurnaliști falși, despre analiști inventați și pseudo-vedete. Ascult emisiuni radio despre mita luată de primarul Solomon, despre cazul Voicu, despre corupți și mafia românească. Citesc posturi despre starea jalnică în care ne aflăm ca nație, despre disprețul pe care ajungi să-l resimți față de propria țară. Despre cum am uitat de unde venim și cine suntem cu adevărat, despre cum ne renegăm valorile și încercăm să aderam la unele cu care nu ne identificăm. Cine stabilește însă care sunt valorile adevărate?

Citesc Jurnalul Oanei Pellea. Care încă mai crede în frumos, în soare, iarba verde, Dumnezeu, îngeri și emoții adevărate. Citesc răspunsurile Mihaelei Rădulescu, pierdută între visul desenat pe geamul de tren și realitate. Răspund la telefon. Ascult cuvinte multe. Ascult nemulțumiri, comentarii, relatări, filosofii. Mă uit la Pride and Prejudice și visez la secolul trecut. Mă mai uit la New in town, unde corporatista Renee Zelleweger își găsește fericirea într-o lume total diferită de cea pe care o știa și credea că o iubește. Cine stabilește care este cea mai bună cale de a-ți găsi fericirea?

Nu știu. Nu cred că are cineva răspunsul corect la vreuna dintre cele două întrebări. Capacitatea de a face diferența dintre bine și rau ar trebui să stea în fiecare dintre noi. Unii vor capitalism cu polonicul, alții vor să se întoarcă în satul românesc, alături de Moromete sau Ion. Ochii mei nu văd posibilă nici întoarcerea, nici accelerarea. Creștem, scădem, iar creștem. Învățăm cum să ne descurcăm cu așa-zisa democrație. Învățăm să trăim într-un sistem preluat de la alții, pentru că ața credem că e mai bine. Ne schimbăm în permanență pentru că redescoperim în mod constant lumea. Nu cred că știe cineva cum să ajungi la fericire. Fericirea nu e un obiectiv trecut într-un excel. Nu o preconizezi, nu te pregătești pentru ea, nu știi când vine și cum vine și de la cine, nu ai premise. Nu ai efecte, nu ai concluzii. Fericirea nu se raportează. Și fericirile nu seamană între ele. Fericirea mea e într-un fel, a ta în alt fel. O simțim diferit și este provocată de factori diferiți.

Viața asta nu se trăiește după un plan. Nu se trăiește cu agenda în brațe. Nu faci semne pe calendar. Nu știi niciodată ce se va întâmpla. Putem să sperăm, să avem vise, dorințe. Dar niciodată nu știm ce se va întâmpla. Nu știu dacă țara în care trăiesc e cea mai bună sau cea mai rea. Știu doar că în afara ei mă simt singură. Și atunci nu-mi rămâne decât să accept mediul și contextul temporal în care am fost plasată și să încerc să scot ce e mai bun din mine. Toți avem un drum, un destin. Îmi doresc să-mi trăiesc destinul și, mai ales, îmi doresc să mi-l accept cu fruntea sus și privirea senină.

fulgi de zapada

2010-03-17T01:47:00.003+02:00

Cum as putea sa explic? Cum as putea sa arat si sa descifrez in cuvinte potrivite ce simt acum? E ca si cum as fi avut in acesti 23 de ani de viata un val negru lasat pe ochi. Deodata, imi bate soarele, am lumina, inteleg. Vad si simt uratenia umana si inteleg ca binele personal se instaleaza cand simti ca masura in care dai seamana cu masura in care primesti.
Mi-am dorit cariera, independenta emotionala si financiara, autosuficienta, putere si incredere. Mi-am dorit iubire pura, invelita in idealism sincer. Mi-am dorit zeci de prieteni in jur. Am crezut ca pot sa fortez soarta pentru ca ...stiu eu mai bine. Mi-am dorit sa am o viata perfecta. Dar n-o am si nici n-o s-o am vreodata. Si sunt constienta si impacata cu asta.

Ii priveam cu drag genele umede pe care se asezasera fulgii de nea. Ningea cu fulgi mari, furiosi pe lumea din jurul lor. Am inteles-o. Era trista. Era prea devreme. Nu-si terminase socotelile. Nu era pregatita. Am vrut sa ii acopar mainile reci. Ii era frig, o simteam. Ea, care avea mereu soba arzand in vene, era acum ca gheata de rece. Am tinut-o de mana tot drumul pana aproape de casa ei cea noua. Apoi a disparut. Au pus capacul si lemnele si pamantul....au acoperit-o si au lasat-o singura in intuneric. N-are nimic si n-are pe nimeni. N-are nimic din lucrurile pentru care a luptat o viata intreaga. N-a luat nici necazuri, nici bucurii. Nici casa, nici masina, nici nimic. Doar niste lemn, care o va trada si el in runda finala. Mi-ar placea sa cred ca si-a pastrat macar amintirile. Ca macar ele mai sunt cu ea, oriunde ar fi.

N-a fost perfecta. Nici eu nu sunt. Dar eu una am incercat intotdeauna sa-mi compensez lipsurile. Am incercat sa fiu alaturi de oameni, sa pun umarul unde e nevoie. Si ea la fel. Culmea, au fost destul de multi care au absentat nemotivat. Si atunci? Oamenii sunt urati. Chiar si cei care nu te astepti sa fie asa fac ceva si-ti demonstreaza contrariul. Si atunci? Sunt izolarea, nepasarea si nesimtirea cele mai bune scuturi? Te ajuta ele sa treci mai usor pentru dezamagirile provocate de oameni? Cat de selectiv trebuie sa devii ca sa iti asiguri un confort psihic minim in ceea ce priveste viata sociala? Mi-am dorit cariera. Nici n-am inceput-o bine si nici nu e foarte bine definita. Mi-am dorit independenta emotionala ca sa nu ajung cersetoare de afectiune. Cat priveste independenta financiara, se intelege. Mi-am dorit autosuficienta ca sa nu-mi fie teama sau rusine de singuratate.Mi-am dorit putere si incredere. Dar ele mai dispar din cand in cand si ma lasa fara vlaga. Mi-am dorit iubire pura. Din pacate, nu exista. Exista chimie, joc, afectiune si multe compromisuri. Mi-am dorit zeci de prieteni. Am dezamagiri si nicio mana adevarata de oameni de incredere langa mine. Aveam un tablou in minte pe care scria mare "viata perfecta". Nu mai exista.

Viata e mai dificila decat moartea. Acordam importanta prea mare detaliilor si ignoram mai mereu ceea ce conteaza cu adevarat. In loc sa ne hranim sufletul cu emotii curate, ne inchidem si ripostam realitatii crude si urat mirositoare. Suntem ipocriti, superficiali, dornici sa construim aparente, branduri, imagini care sa ne picteze in culori mai frumoase decat propriul nostru eu. Suntem obsedati de being cool, being different, being and thinking outside the box. Suntem prea preocupati de cine am vrea sa fim incat uitam cine suntem cu adevarat. Si toti echivaleaza emotiile si manifestarea lor cu slabiciunea umana. Gresit.

Avea ochii inchisi si mainile reci. A fost si fericita si amarata. A plecat brusc si fara cale de intoarcere. As da orice ca sa ma mai intorc la Craciun, ultima data cand am vazut-o. As da orice sa-i spun ca am iubit-o enorm si sa o mai strang o data in brate. Mi-am propus sa ignor tot ceea ce inseamna energie negativa in jurul meu. De la prieteni nocivi la ganduri pacatoase. Raman eu cu deciziile mele, cu greselile mele, cu mana mea de prieteni buni. Raman eu, sincera, emotionala si usor visatoare. Si tot mai sper sa traiesc iubirea pura.

need of space

2010-02-25T01:01:00.004+02:00

I'm back. Şi de când m-am întors, mă tot întreb de ce nu înţeleg oamenii nevoia de spaţiu câteodată. Spaţiu. Să nu vrei să vorbeşti cu cineva o perioadă, să nu vrei să răspunzi la telefon, să vrei să nu te mai caute lumea, să nu-ţi mai pună întrebări la care nici tu nu ai un răspuns prea bine pregătit. Nu înţeleg. Sunt eu anormală? Posibilă şi varianta asta. Dar oricum, cei care se presupune că mă cunosc, înţeleg.

Sau ar trebui să înţeleagă că, se întâmplă uneori să nu vrei să vorbeşti cu nimeni, să nu vrei să te vezi cu nimeni sau aproape nimeni. Nu ştiu dacă sunt mofturi sau nu, dar eu simt nevoia uneori de pauză. Shut down. Nu e izolare neapărat. E doar nevoia de un pic de spaţiu. Nevoia de a nu da explicaţii: de ce faci aia? de ce te duci acolo? de ce vrei aia? da când faci aia? da când ne vedem? da eşti ok? şamd.

Uneori nu vreau, pur şi simplu, să vorbesc. Nu vreau. Nu e despre ceilalţi, n-am nimic cu nimeni. Simt nevoia de mine şi de tăcere în jurul meu. Is it too much to ask for? Problema e că, mă întorc pregătită să face up reality again şi mă trezesc cu : da de ce nu răspunzi la mesaje? da de ce nu răspunzi la telefon? te porţi aiurea. nu mă aşteptam la aşa ceva din partea ta şi alte bălării de genul ăsta. Hei, I just needed a break!

Mi-am dat seama că nu trebuie să-i înveţi pe ceilalţi să aibă aşteptări mari de la tine. E posibil să fac şi faze naşpa pentru care nu simt nevoia să dau explicaţii. E posibil să plec undeva şi să nu spun decât câtorva persoane, nu neapărat cele mai apropiate. E posibil să nu răspund la telefon. E posibil să nu răspund la e-mailuri. Dacă observi că sunt absentă, de ce tot tragi de mine? E sufocantă lumea în care trăim şi sunt momente în care vrei, pur şi simplu, să iei nişte aer. Şi atât.

Toţi avem ciudăţeniile noastre. Eu nu sunt perfectă, în niciun caz. Mai fac şi faze nasoale. Am zile sau chiar săptămâni când nu vreau să ies din casă sau nu vreau să fac excese sau nu vreau decât să mă uit la filme sau nu vreau să comunic decât cu cei cu care lucrez direct. N-am dreptul la un pic de intimitate?

Da, suntem prieteni. Da, vorbim câte în lună şi în stele. Da, mi-e drag de tine şi mi-e drag să petrec timpul în preajma ta. Dar, câteodată, am nevoie de linişte. Şi 100 de telefoane în perioada asta nu mă impresionează cu nimic. Nu mi s-a întâmplat nimic, sunt ok, respir, merg, muncesc. I am fiiine. Sunt în pauză. Şi atât. De ce trebuie, dragă Doamne, să dau atât de multe explicaţii?

sursă foto: deviantart

Start wearing purple, wearing purple...

2010-02-17T11:03:00.004+02:00

Cam aşa arată noul logo al ziarului România Liberă. Oare dnlui Mario Garcia i-o fi povestit cineva de flacăra violet sau e movul trendy zilele astea? De aici

no fear

2010-02-17T01:23:00.005+02:00

În editorialul de ieri din Adevărul, domnul Andrei Pleşu vorbeşte despre mitul drobului de sare la români, despre frică şi despre cât de prăpăstioşi suntem ca naţie. Citiţi-l. E util.

"Suferim, se pare, de un masochism galopant, cu înfăţişări diverse: ne place să ne cultivăm spaimele, să colecţionăm veşti proaste, să anticipăm catastrofe (sau să le urmărim febril pe cele care au loc aiurea), să degustăm nefericirea altora, să ne simţim înconjuraţi de primejdii iminente. Ne e mereu frică de ceva şi ne trăim frica voluptuos, lacom, practicând, ca pe un sport agreabil, numărătoarea inversă. În aceastăvicioasă înclinaţie, beneficiem de sprijinul nepreţuit al presei, care capitalizează eficient pe seama angoaselor noastre."

Eu însă aş vrea să scriu despre un alt tip de frică, pe care l-am observat la cei din jurul meu şi despre care am discutat mai devreme cu Non-prinţesa mea preferată. Nu ştiu dacă e de vină lumea duplicitară în care trăim, dar cert e că oamenii sunt din ce în ce mai temători în a-şi recunoaşte şi exprima sentimentele. Cumva, deodată, asumarea a ceea ce simţim a devenit o "slăbiciune" pe care nu vrei în ruptul capului să o pui pe tapet. Ca şi cum am avea de pierdut totul dacă am fi sinceri. În fond, ce avem de pierdut? Demnitatea, aparenţa de putere, imaginea de inteligenţii, culţii şi descurcăreţii pământului? Seriously? Eu am funcţionat dintotdeauna pe principiul transparenţei. Când îmi place ceva, spun că-mi place, când nu-mi place, spun că nu-mi place. Nu-mi impun punctul de vedere cu o bâtă de baseball în mână. Discut întotdeauna având la bază nişte argumente. Ok, am avut şi de pierdut. Au întâlnit şi oameni care m-au judecat greşit sau cu care nu eram pe aceeaşi lungime de undă şi poate atât de multă transparenţă nu era indicată, pentru că s-a întors împotriva mea. Dar, iarăşi spun, asta e! Nu cred că sunt mai slabă de înger, mai proastă, mai puţin femeie dacă exprim ceea ce simt. E normal să simţim. Oamenii nu sunt roboţi, nu toate relaţiile interumane sunt bazate pe noduri cerebrale, nu toate trebuie să aibă o explicaţie raţională. Unele lucruri se simt. Şi dacă se simt, de ce au unii tendinţa să le nege?

Am simţit oameni cărora le era teamă să fie ei înşişi, să lase în exterior ceea ce cred şi simt cu adevărat. E atât de mare neîncrederea în lumea din jurul nostru? E atât de mare teama de reacţii negative? Mă uit şi mă minunez. Ne e frică parcă şi de umbra noastră. Ne e frică să împărtăşim, să recunoaştem prin ce trecem. De ce? De ce au devenit oamenii atât de panicaţi în relaţiile cu ei înşişi? A ajuns societatea să-i respingă pe cei care nu au comportamentul standard acceptat, sunt considerate persoanele care-şi recunosc sentimentele mai slabe? Au devenit senzaţiile şi sentimentele subiecte tabu şi repere de ignorat?

Eu cred că e bine să recunoaştem ceea ce simţim. E bine să încerci să cucereşti o femeie dacă îţi place de ea, nu să te gândeşti speriat la ce se va întâmpla dacă nu-ţi răspunde în aceeaşi măsură, e bine să-i spui iubitului tău "te iubesc" atunci când simţi, nu după ce au trecut 5 luni, 3 zile şi 2 ore fix de când sunteţi împreună, e bine să-i arăţi unui om că îţi pasă atunci când contează în viaţa ta, nu să te porţi ca ultimul smintit, să îl îndepărteazi şi după să te întrebi:"ce oare am făcut?" Ideea e să ne asumăm şi să ne recunoaştem emoţiile.

O precizare am de făcut. Nu este vorba de diplomaţie aici, nu discut despre acele situaţii, de cele mai multe ori de tip profesional, în care e indicat să-ţi vezi de treaba ta. Nu. E vorba de relaţiile dintre oameni, dintre prieteni, dintre iubiţi, dintre părinţi şi copii. Acolo am observat declickurile astea emoţionale şi frica. A ajuns să ne fie frică de cei din jurul nostru. Şi, ştiţi cum e, frica paralizează şi omoară într-un final. Omoară sufletul, evident.

sursa foto: deviantart